Return to innocence

Recitesc, alături de Theodor (care a ajuns deja în clasa a şasea – cum trece vremea!), D-l Goe. Zice el: „Tata, da’ nu învăţăm decât despre texte cu copii neascultători?” Se gândea şi la Vizită, cealaltă schiţă de I.L. Caragiale al cărei personaj principal este un copil mofturos şi obraznic. A mai vrut să ştie apoi de ce, după atâtea năzbâtii, Goe primeşte ca răsplată pupici, o costisitoare excursie în capitală, „ciucalată”, o beretă nouă şi vorbe de laudă; de ce este „acoperit” de mam’ mare, mamiţica şi tanti Miţa atunci când trage semnalul de alarmă. Unde e pedeapsa? Se poate să te porţi ca el şi să rămâi nepedepsit? ... Ce să-i spui, sau mai bine zis cum să-l faci să înţeleagă că în viaţă toate au un sens şi o cauză, că – într-un final – totul se (răs)plăteşte, că bunătatea este ea însăşi răsplata? Că totul e să rămâi bun şi să gândeşti ce e frumos, până la capăt. „Dar e cineva care nu rămâne bun? Ai întâlnit pe cineva care să nu gândească frumos? Pe cine? Eu cum să ştiu că există aşa ceva dacă nu i-am întâlnit niciodată...” Îl ascult şi-mi amintesc de ţinutul imaginar al cailor înzestraţi cu raţiune din Gulliver, de Simion Stâlpnicul din filmul lui Bunuel (care nu înţelegea ce înseamnă proprietate privată: „Cum adică al meu şi numai al meu”?), de băiatul din Culoarea paradisului de Majid Majidi, de – în fine – băiatul din Sacrificul lui Tarkovski, cu întrebarea sa de la finalul filmului: „La început a fost cuvântul. De ce e aşa, tată?”. Deodată, desluşesc mai clar tâlcul pildei evanghelice prin care Hristos vestea că „unii ca aceştia” – pruncii, adică făpturile care nu ştiu ce este răul, viclenia – vor moşteni cerurile. Că va fi vai de cel care va sminti pe unul dintr-aceştia mici. O-ho! Şi câţi se vor găsi să-i smintească!... Şirul de madame şi domni cu influenţă (ca-n Lanţul slăbiciunilor cel fără de vârstă, ca-n întreg universul caragialesc, ca-n toată comedia umană de ieri şi de azi şi dintotdeauna) e fără de sfârşit ...