Noi rămânem oameni

Undeva, cândva, în lumea „post-creştină” şi cenuşie (la propriu, dar mai ales la figurat) din  Călăuza lui Tarkovski, există un loc „miraculos”, unde se spune că ţi se îndeplinesc dorinţele – dacă te duci cu inima curată, fără vicleşug. Călăuza a aflat despre Camera Dorinţelor din Zonă, de la Mistreţ. La început, i se spunea Învăţătorul, însă după ce a ajuns în pragul Camerei ca să se roage pentru sănătatea fratelui său, Mistreţul primeşte nu ceea ce a spus că ar vrea să i se îndeplinească, ci ceea ce era cu adevărat – nemărturisit – în gândul său: un sac de bani. Apoi se spânzură.  

Călăuza (Andrei Tarkovski, 1979)

Învăţători care s-au transformat în Mistreţi sinucigaşi vom fi avut cu toţii, în copilăria-adolescenţa noastră. Până la urmă cu asta rămânem (dacă rămânem): cu învăţătura lor, neatinsă de mentalitatea lui guiţ-guiţ. Tema este pentru noi: cum să facem noi să nu ajungem blazaţi, sceptici, acriţi de cinism. Cum să rămânem noi oameni, după ce învăţători de ici şi de colo au făcut din noi oameni. Semn de mirare (la fel ca-n Rinocerii lui Eugen Ionescu, ca-n Călăuza lui Tarkovski, ca-n Concurs şi Faleze de nisip ale lui Dan Piţa, ca-n Nazarin al lui Luis Bunuel): nu rinocerizarea celor din jur, nu căderea celor cărora, semeţi, li s-a părut că stau bine şi în siguranţă, ci rezistenţa celor care, printre lupi fiind, s-au încăpăţânat să nu urle ca ei. Care s-au nevoit să rămână oameni. Prin urmare, umanizarea nu ţine de paranormal şi nici de „supranatural” sau „suprafiresc”, ci doar de treptata descoperire, de necontenita mărturisire a firescului, a firii omeneşti nesluţite de vicleşug, de contabilitate. Mântuirea (restaurarea, făptura cea nouă) este a celor ce rezistă până la capăt... 

Concurs (Dan Piţa, 1982)