Cât avem o lume...

Un amic de facebook de la celălalt capăt de ţară îmi aminteşte de o cântare de acum, cred, 25 de ani. O ascultasem destul de des în anii premergători evenimentelor din 1989. Piesa aparţine genului zis uşor. A fost compusă şi orchestrată (în stil synth-pop) de un foarte talentat muzician în zona pop-rock: Doru Căplescu. A cântat-o Crina Mardare împreună cu Zoia Alecu (formau împreună duetul “Stereo”). Iar versurile lui Dan V Dumitriu (unul din cei mai sensibili autori de versuri pentru cântece în anii 80) transmit o stare de visare, emană o poezie pe care divertismentul românesc a cam pierdut-o. Şi mai au, nu ştiu cum, o (involuntară?) cuminţenie şi o forţă pe care ţi-o dă numai trăirea (nu doar simpla rostire) unui crez. În frumuseţea mântuitoare a vieţii, în copilărie, în restaurarea sufletului – prund de păcate:

să-ncercăm în fiecare zi

când soarele apare

să regăsim în ochii de copii

rostul nostru de a fi

prin gândul lor curat

lumea mereu va dăinui

să încercăm să prindem noi puteri

din ziua ce vine

să risipim răceala din tăceri

şi trecutele dureri

să ne înveţe azi

să fim, iubind, mai buni ca ieri

cât avem o lume

cât mai e soare

cât avem un nume

şi mai trăim

nu avem motive de întristare

cât mai sunt speranţe

să-ncercăm să redescoperim

cum e o lume

fără de ură, fără să minţim

să-ncercăm să ne-amintim,

ca într-un zbor spre cer,

de cât de multe lucruri ştim

Cadru din Oglinda (un film de Andrei Tarkovski)