Amour by Tarkovski

Andrei Tarkovski: „Pentru mine iubirea este manifestarea supremă a înţelegerii mutuale pe care reprezentarea actului sexual n-o exprimă. De ce să nu mergem în acest caz să filmăm pe câmp, unde taurii încalecă vacile? Toată lumea se gândeşte astăzi că avem de a face cu cenzură dacă nu se vede „amor” pe ecran. În realitate, nu este iubirea cea care este arătată, ci actul sexual. Acest act sexual este pentru fiecare, pentru fiecare cuplu, ceva unic. Atunci când este pus în film, este opusul.”

Andrei Rubliov

Antoine de Baecque: „Numai câteva secvenţe poartă la Tarkovski amprenta unirii iubiţilor căci, cel mai adesea, aceste fragmente amoroase sunt uitate şi dorinţa stăpânită. ... Tarkovski alungă căldura trupurilor, această căldură născută din dorinţă, apoi din plăcere. ... Refuzând plăcerea şi contactul carnal, cineastul nu este câtuşi de puţin insensibil mesajului de tandreţe. În acest fel se detaşează în universul său câteva secvenţe unde apare unirea fiinţelor. Atunci, motivul dominant este cel al elevaţiei care figurează iubirea carnală. Cea mai mare parte a cineaştilor arată actul de amor prin apropierea trupurilor. Tarkovski nu cunoaşte decât elevaţia, ca şi cum structura verticală (foarte semnificativă este singura care poate da seamă despre tandra unire a două fiinţe.”

Oglinda

Costion Nicolescu: „Aş numi mai degrabă plutire decât levitaţie ceea ce se întâmplă în filmele lui Tarkovski (Solaris, Oglinda, Nostalghia, Sacrificiul). Căci nu simţim şi nu spunem noi când iubim cu adevărat şi curat, desăvârşit, că parcă plutim de fericire?” 

Solaris

În lumina unei epistole

Descopăr bucuros, în paginile volumului de dialoguri cu Dan Piţa, Cinema, cinema, cinema ... (autor: Titus Vîjeu), o fotocopie a unei epistole datată 15 noiembrie 1982 şi semnată de Monahul (!) Nicolae Steinhardt: 
„Mult stimate domnule Dan Piţa,
Domnul Hristos – Împăratul, Basileul – să vă binecuvinteze, ocrotească şi răsplătească pentru că I-aţi scris – cu atâta curaj, sinceritate, râvnă şi talent – Evanghelia în imagini, sunet şi culori. Îndrăznim a crede că filmul Concurs este mai semnificativ şi mai tulburător chiar decât foarte frumoasa „Viaţă a lui Iisus Christos” de Zefirelli. Fie slava şi bunăvoirea Domnului şi Dumnezeului nostru asupra credinciosului Său rob şi minunatului Său zugrav Dan Piţa. 
Cu adânc şi admirativ respect, ai D-voastră recunoscători, uluiţi şi smeriţi, Nicolae, monahul (Mănăstirea Rohia) şi Mihail Milea (student anul II Institutul Teologic).”
Sunt încredinţat că din entuziasmul şi lumina epistolei trimise de Steinhardt s-au hrănit şi următoarele trei filme - excelente şi ele - ale regizorului: Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi.

Monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia

Tarkovski & Alexander Schmemann despre omul modern

„Adevărul este că, în lumea conteporană, oamenii vor să fie plătiţi pentru orice. Nu neapărat în sens literal, cu bani. Un individ care se comportă în chip moral vrea să fie recunoscut ca având un comportament moral. Aceasta este orientarea omului modern, şi rezultatul, cred, al pierderii vieţii spirituale” Andrei Tarkovski

Călăuza

„Ce vrea omul? După ce însetează el? Dacă nu obţine ce vrea este transformat într-o persoană răutăcioasă, iar dacă obţine, vrea mai mult. Vrea să fie recunoscut, adică „lăudat de ceilalţi”. Să fie „cineva” pentru celălalt, pentru ceilalţi „ceva”: o autoritate, o forţă, un obiect al invidiei etc. În aceasta se află,c red eu, esenţa şi sursa mândriei. Iar această mândrie îi transformă pe fraţi în duşmani, uncide bucuria...” Alexander Schmemann 

Muzică de film - Gala UCIN 2013

Dacă în „uzina de vise” de peste ocean coloana sonoră (soundtrack-ul) este – de zeci de ani – un eficient cal troian, în România lucrurile au stat şi – cu foarte puţine excepţii – încă mai stau altfel. Aici personajul Muzică a fost folosit adesea de „umplutură” (sau a fost inexistent, ca-n unele filme ciné vérité de Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos), iar atunci când au existat compozitori (din zona simfonică, jazz, pop sau experimentală) care şi-au luat rolul în serios, şi au înţeles că meseria de compozitor de muzică de film e o meserie cu totul aparte, lucrările lor au rămas lipite de peliculă. Nu au fost mediatizate, în general, prin disc sau radio. Şi ce albume de colecţie ieşeau din OST-urile compuse de un Tiberiu Olah, Richard Oschanitzsky, sau Adrian Enescu!...

Cu ocazia semicentenarului UCIN din toamna anului 2013, Uniunea Cineaştilor împreună cu Asociaţia Autorilor de Coloană Sonoră din România au editat un dublu CD, nedestinat comercializării, cu fragmente din câteva muzici de film compuse între 1958 şi 2013. Printre ele, creaţii de: Mircea Chiriac (D’ale carnavalului), Richard Oschanitzky (Un film cu o fată fermecătoare, Comedia gamelor, Cu mâinile curate), Dorin Liviu Zaharia şi Dan Andrei Aldea feat. Sfinx (Nunta de piatră), Temistocle Popa (Veronica), Horia Moculescu (Pistruiatul), Tiberiu Olah (Mihai Viteazul, Trecătoarele iubiri, Pe aici nu se trece!, Osânda), George Grigoriu (Actorul şi sălbaticii), Radu Goldiş (Zile fierbinţi), Anton Şuteu (Ana şi „hoţul”, Buletin de Bucureşti), Cornel Fugaru (Fata Morgana), Vasile Şirli (Un echipaj pentru Singapore, Caravana cinematografică, Undeva la Palilula), Paul Urmuzescu (Iarna bobocilor, Cuibul de viespi), Florin Bogardo (Raliul, Liceenii), Marius Ţeicu (Rămăşagul), Cornelia Tăutu (Stejar, extremă urgenţă; Rămânerea, Trenul de aur), Adrian Enescu (Septembrie, Mircea, Eu sunt Adam, Kyra Kyralina). Unele dintre ele respiră, parcă, mai în voie fără imagine, dialoguri şi zgomote. Altele însă, atunci când ai filmul proaspăt în cap şi-n suflet (deşi nu l-ai mai văzut de mult), recheamă neîntârziat şi imaginile pentru care au fost compuse şi împreună cu care fac „casă bună”. Pentru că au existat cazuri, în filmul românesc, când muzica era gândită ca un personaj cu drepturi egale în construcţia de ansamblu a poveştii cinematografice. Aşa s-a întâmplat mai cu seamă în cazul câtorva din filmele regizorilor Dan Piţa şi Mircea Veroiu din anii 70-80, pentru care Adrian Enescu a scris o muzică variată în funcţie de tipologii variate. Poate că altădată se va gândi cineva să editeze pe CD-uri şi muzicile sale (ori cel puţin suite sau fragmente) din Tănase Scatiu, Bietul Ioanide, seria Ardelenilor, Concurs, Semnul şarpelui, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Faleze de nisip, Sfârşitul nopţii, Dreptate în lanţuri, Pas în doi, Adela, Umbrele soarelui. Adrian Enescu rămâne, cred, un nume de referinţă în muzica românească de film a acelor ani. Editarea lucrărilor sale pentru film va reprezenta în anii ce vin – sunt sigur de asta – o necesară şi surprinzătoare restituire.   

Mi-aş fi dorit, recunosc, să aflu pe compilaţie şi fragmente din muzica experimentală a lui Anatol Vieru de la 100 lei (varianta de autor, necenzurată), ritmurile dansante ale lui Temistocle Popa şi Gérard Bourgeois din Ma-ma, ale lui Marius Ţeicu din Zâmbet de soare ori band-ul ce interpretează muzica dinamică a lui Radu Goldiş din Accident. Selecţia alcătuită de Ileana Popovici şi Horea Murgu şi produsă de MDV Audio Studio S.r.l. mi-a stârnit însă – mărturisesc – nu puţine momente de nostalgie. Nu mai ascultasem de aproape 30 de ani tema muzicala din Pe aici nu se trece, de exemplu, şi m-am bucurat mult să o reascult pe Cornelia Tăutu.

Partea mea de vină

„Fiţi precum pruncii!” – ne poruncea, din iubire, Cuvântul întrupat, cu aproape două milenii în urmă. Altfel, adaugă El, datorită iscodirii noastre, datorită iuţelii şi învârtoşării inimii noastre, nu ne putem bucura de Împărăţia păcii şi bucuriei, care „nu e din astă lume”. „Când nu mai suntem copii, am murit de mult”, ne aminteşte, două milenii mai târziu, sculptorul începător (pentru că îl preocupau începuturile, încă nepervertite, ale gândirii omeneşti), Constantin Brâncuşi. Cam pe aici se află, cred, taina restaurării noastre: în felul cum – redevenind „în toate minţile” – izbutim să fim stâlpi ai ruşinii. Ai ruşinii copilăreşti, nevinovate şi neprefăcute, faţă de propriile noastre nesăbuinţe. Faţă de nebăgarea în seamă a lucrurilor cu adevărat importante. Faţă de propria noastră adormire şi nesimţire. Faţă de asprimea cu care îi tratăm pe alţii, în vreme ce pe noi înşine căutăm cu sârg să ne menajăm. Iar de la psihologul Kris Kelvin aflăm că „ruşinea salvează omenirea” (Solyaris). Ruşinea ca vehicol pentru pocăinţă (metanoie), pentru venirea în fire cea mereu amânată sau lăsată nelămurită. Ruşinea pentru că ratăm ocazia de a deveni fiinţe cuvântătoare, eşuând în flecăreală. Culegem ceea ce semănăm. Iar compromisul cu „atacurile demonice”, uşurătatea cu care ne complacem în ceea ce nu credem cu toată inima noastră, sunt pricina amărăciunii noastre de mai târziu. E drept, Guica din Moromeţii e vie şi nu oboseşte să împrăştie venin. Vorbele ei, ca o lamă de cuţit, sunt – vrem, nu vrem – parte din meniul nostru zilnic, din criza şi încercarea noastră. De-am avea numai mintea pregătită să le primească aşa cum se cuvine: fără tulburare, cu îngăduinţă. De-am avea numai gândul îndreptat spre adevărata izbăvire, spre adevăratul tămăduitor. Dar nu e mereu aşa. Nu suntem îngăduitori, ci – o vreme, până în cesul cel rău – doar toleranţi. Ori toleranţa e neutră şi desparte, pe când îngăduinţa uneşte. Ni se pare că putem purta slăbiciunile oamenilor, ni se pare că suntem îngăduitori şi, înşelaţi, cădem în „felurite ispite” făr-a prinde chiar de veste. Iar atunci nu pricepem că trebuie să mulţumim şi să dăm slavă pentru acest krisis, pentru acest prilej de cercetare a sufletului nostru. Că spre binele nostru lucrează toate. Că „TOTUL e Har”, cum spunea preotul jertfitor din finalul filmului Jurnalul unui preot de ţară. Că – oricât de greu ne-ar fi să primim acest gând – răbdarea (de fapt: îndelunga răbdare) ne desăvârşeşte, după cum iuţeala mâniei ne pierde.

Evanescent (tablou de Dan Voinea)

Mă doare nu „exacerbarea demenţei” revărsată uneori asupra mea, cu bună ştiinţă ori nu, ci răspunsul meu pripit, partea mea de vină: reacţia mea, co-laborarea mea. Uşurinţa cu care – atunci când nesocotesc îngerul de lângă mine – mă smintesc şi mă tulbur. Astfel, tema mea de casă, pe care adesea nu reuşesc s-o împlinesc, e să deprind purtarea poverii celor ce nu sunt ei. „Ei nu sunt ei” îi spunea Constantin Noica mai tânărului său coleg de celulă, Alexandru. Ei, adică torţionarii şi călăii. Ei, viclenii şi indiferenţii – de ieri, de azi şi dintotdeauna. Ei „nu ştiu ce fac”. Dar nici noi, atunci când vorbim aceeaşi limbă înveninată cu cei ieşiţi din minţi. Dialogul cu cei necinstitori şi fără de cuvânt, cu cei care nu ştiu să se bucure şi nu cunosc voia bună, îmi aminteşte de o scurtă relatare a lui Nicolae Steinhardt. Acesta, în volumul Primejdia mărturisirii, îi povesteşte lui Ioan Pintea că, deşi îl rugase stăruitor pe Cioran „să înceteze de a mai scrie direct împotriva lui Hristos, de a-l ofensa, de a-l jigni” şi deşi marele „sceptic de serviciu” îi promisese că aşa va face, găseşte într-o revistă, câţiva ani mai târziu, un text de Cioran în care se spune că „fapta cea mai bună a omului în decursul istoriei este deicidul, omorârea lui Dumnezeu, adică răstignirea”. I-a scris, cerându-i o explicaţie, după care Cioran i-a răspuns aşa: „Articolul de care vorbeşti l-am scris înainte de a-ţi fi promis dumitale. Şi în orice caz, chiar dacă ţi-am promis tot ce ţi-am promis, eu rămân scriitor şi eu sunt responsabil, faţă de publicul meu cititor, de ideile mele.” Comentariul lui Steihardt: „Mi-am adus aminte de o anecdotă evreiască scrisă de un scriitor ovrei pe care-l cheamă Şalom Alehem, un scriitor celebru, şi ştiţi că are el acolo o scenă foarte nostimă cu două femei: una împrumută alteia o oală. ... Şi aia îi aduce după câteva zile oala înapoi, spartă. Şi asta, femeia care i-a împrumutat-o, zice: păi eu ţi-am dat o oală bună, ce-mi aduci mie oala asta spartă? La care aia îi răspunde aşa: mai întâi şi întâi că nu mi-ai împrumutat nicio oală, în al doilea rând oala pe care mi-ai împrumutat-o era spartă. În al treilea rând că oala asta, pe care ţi-am adus-o înapoi, e perfectă, n-are niciun defect şi e perfectă. În al patrulea rând, ia mai du-te-colo şi lasă-mă-n pace!” 

Zbor deasupra unui cuib de cuc

Dacă există Crăciun fericit, există şi Crăciun nefericit? – mă întreabă fiul meu, Theodor, aflat la vârsta întrebărilor năstruşnice. Primul lucru la care mă gândesc este Povestea de Crăciun a lui Charles Dickens, cu a sa emoţionantă metamorfoză a paranoiei în metanoie. Fermecătoarea şi duioasa poveste a lui Dickens despre recuperarea morală a unui om cu „inima îngheţată” rezonează, peste timp, cu cea din filmul lui Akira Kurosawa, A trăi. Acolo, un funcţionar mărunt,  ursuz şi singur ca un cuc află că suferă de cancer terminal şi mai are foarte puţin de trăit. După ce întâlneşte şi el un fel de „Spirit al Crăciunului” (precum Ebenezer Scrooge, cămătarul din povestirea lui Dickens) i se luminează deopotrivă trecutul, prezentul şi viitorul şi făptuieşte cea mai nobilă lucrare a sa: aprobă şi susţine în timp record construirea unui loc de joacă pentru copii. Dar ce altceva este Zona lui Tarkovski din Călăuza, dacă nu tot o călătorie metafizică (spre adâncurile sufletului omenesc) şi geografică (spre Camera unde se spune că se va îndeplini cea mai arzătoare, mai sinceră şi mai chinuitoare dorinţă a omului) întru iluminare? În pragul acelei Camere, neuitata Călăuză le spune Profesorului şi Scriitorului: „Iată, am ajuns. Ne aflăm aici, în prag. E momentul cel mai important din întreaga viaţă. Nu trebuie să spuneţi nimic, trebuie doar să vă concentraţi. Încercaţi să vă amintiţi întreaga viaţă. Când omul se gândeşte la trecut devine mai bun. Dar mai cu seamă … SĂ CREDEŢI!” Spre deosebire de „îmbunătăţirea” lui Scrooge, conştiinţa Scriitorului şi a Profesorului din apologul tarkovskian nu se despovărează de tot ceea ce o sluţeşte: „Dacă-mi amintesc întreaga viaţă – răspunde Scriitorul – mă îndoiesc că voi deveni mai bun. Şi-apoi, nu-ţi dai seama cât de ruşinos este? Te înjoseşti, te rogi, implori.”

Chinuit de fantoma asociatului său decedat cu fix şapte ani în urmă, în Ajunul Crăciunului, iar apoi de cele trei „Spirite ale Crăciunului”, hainul şi avarul personaj din Povestea de Crăciun se salvează pentru că nu consideră că este înjositor să te rogi. În fabula dickensiană (ca şi la Kurosawa), monstrul din om este biruit. Morocănosul şi trufaşul personaj renunţă la mândrie şi devine, într-adevăr, mai bun atunci când – cu ajutorul dat de „Spiritul Crăciunului Trecut” – îşi revede trecutul; se smereşte atunci când „Spiritul Crăciunului Prezent” îi pune oglinda-n faţă pentru a-şi conştientiza nimicnicia; în fine, se cutremură când „Spiritul Crăciunului-Ce Va Să Vină” îi înfăţişează „ultima staţie” a rătăcirii sale: pierzania în veşnicie. Totul se dovedeşte a fi doar un teribil vis din care mizantropul şi hainul Scoorge se trezeşte ca o adevărată „făptură nouă”. Voios şi generos, împarte în jur bucurie şi-şi respectă promisiunea faţă de ultimul spirit, aceea de a face din fiecare zi un Crăciun. Sub poleiala sofisticatelor efecte speciale digitale (sonore şi vizuale) pe care le presupune orice ecranizare actuală, hipertehnologizată, a povestirii lui Charles Dickens (aşa cum este şi versiunea Disney regizată, în 2009, de Robert Zemeckis), aflăm un tâlc ascuns, mereu actual, pe care – de peste două mii de ani – omenirea, trezită din înşelătoarele-i himere, caută să-l trăiască neîncetat. Metanoia (pocăinţa autentică, integrală) întru deşteptare, descoperirea „omului din om” şi renaşterea duhovnicească întru „făptura cea nouă” este singura alternativă la descompunerea şi urâţirea sufletească. 

Ciorne de cinefil - 2013

Pe la mijlocul anilor 90, un amic cinefil îmi spunea că viitorul e al filmelor americane, că numai filme americane vor rula în cinematografele româneşti. „Profeţia” sa mi se părea sumbră, apocaliptică. Pe atunci, Timişoara moştenise din vremurile partidului unic şi ale dictaturii proletariatului vreo zece săli de cinema. Alte câteva îşi trăseseră obloanele ori îşi schimbaseră cu totul destinaţia, dar repertoriul cuprindea încă filme din diverse ţări.

Vorbele cinice ale amicului meu (care, poate, înţelesese mai repede ca mine avertismentul lui Robert Altman din Jocuri de culise, necruţătoarea satiră a producătorilor ultramercantili de la Hollywood) aveau să devină realitate – în oraşul meu – peste numai câţiva ani. În Timişoara a rămas o singură sală de cinema patronată de stat, dar au apărut alte şapte – de lux – la mall. Acolo însă rulează exclusiv superproducţii de tip block buster, obligatoriu americane, color, cu tehnologie sofisticată, cu superstaruri şi clişee nemuritoare. Calitatea proiecţiei în sălile de la mall este mereu – tehnic vorbind – excelentă. Rareori se strecoară şi câte un film mut şi alb-negru, cum a fost Artistul, dar această „aberaţie” a fost posibilă doar datorită numeroaselor premii (inclusiv o serie de Oscaruri, la care se adaugă numeroase distincţii la festivalurile europene) care – sperau difuzorii – aveau să aducă spectatorii în sală. Tot faima internaţională (întărită de un asiduu lobby la difuzori) avea să recomande şi câteva filme româneşti (După dealuri, Poziţia copilului), care, doar pentru valoarea lor artistică, n-ar fi fost incluse nicicând în repertoriul de la malluri.

Să afirmi acum că, datorită repertoriului, cinematograful a ajuns o distracţie (şi un lux) de bâlci – un bâlci al derizoriului oferit ân exces de „civilizaţia Disneyland” – nu mai surprinde şi nu mai interesează pe nimeni. Creierele publicului de cinema (indiferent de vârstă) sunt îndeajuns de spălate pentru a-şi mai pune întrebări, pentru a putea compara, pentru a se revolta împotriva americanizării excesive a repertoriului sau pentru a mai dori (şi) filme care să nu le subaprecieze într-o asemenea măsură inteligenţa, imaginaţia, sensibilitatea sau memoria. Constrâns de repertoriul tot mai puţin diversificat (ori de-a dreptul idiotizant), am părăsit - demult şi fără regrete - sala de cinema de tip main stream. Revenirile (pentru că, totuşi, nu am părăsit-o definitiv şi sunt oricând gata să-i redevin fidel, dacă-şi va diversifica repertoriul) sunt din ce în ce mai rare.

În ultimii cinci ani îmi amintesc cu plăcere doar de câteva titluri: Amintiri din Epoca de Aur, Poveste de Crăciun, Medalia de onoare, Artistul, Crulic – drumul spre dincolo, După dealuri. Îmi pare rău că nu mai am ocazia să revăd aceste filme (şi altele asemenea) într-o sală de cinema. În fiecare din ele am simţit pregnant personalitatea autorului (regizorul). Fiecare mi-a oferit o experienţă cinematografică de neuitat, fiecare mă face să cred că poezia nu a murit, că regizorii-poeţi nu sunt doar o marcă a vremurilor apuse.   

În 2013 m-am bucurat de Poziţia copilului, pe care însă îl consider mai ales o victorie a celei care l-a (co)produs: energica şi meticuloasa Ada Solomon. La TIFF 2013, am descoperit un poem cinematografic, extrem de laconic şi totuşi, bogat în sugestii, despre spaţiul balcanic de la începutul mileniului trei, un fel de waste land: coproducţia croato-bosniacă Drumul Halimei. Tot acolo am prins şi proiecţia unui agreabil şi emoţionant documentar: Liv şi Ingmar. Destinat mai ales celor familiarizaţi cu filmografia celor doi cineaşti nordici cărora le este dedicat (Ingmar Bergman şi Liv Ulmann), filmul mi-a amintit de un alt documentar, realizat în 2004 şi dedicat legendarului regizor Ingmar Bergmann. 

În cadrul aceluiaşi TIFF am ajuns şi la un film rusesc, A trăi, un fel de thriller straniu în care realul se împleteşte cu fantasticul, despre tainica şi „supranaturala” prezenţă a celor morţi printre cei vii.

Pentru Sydney Pollack (pe care-l îndrăgesc datorită lui Bobby Deerfield, Călăreţul electric, Tootsie) am dorit să văd – la 40 de ani de la premieră, pe sticla monitorului personal -  Cei mai frumoşi ani. I-am descoperit acolo pe Robert Redford şi pe Barbara Streisand şi cred că cele mai bune (dacă nu cumva singurele) momente ale sale au fost cuprinse în clipul ce ilustrează hitul romantic ce dă titlul filmului, interpretat de actriţa principală.  

În 2013 mi s-a făcut dor să revăd Adio, dar rămân cu tine (pe care îl găsesc mereu proaspăt şi viu datorită scenariului şi dialogurilor scrise de Neil Simon, precum şi actorilor principali, Richard Dreyfuss şi Marsha Mason), Ilustrate cu flori de câmp (pentru neorealismul poetic de excepţie, atât în filmografia autorului său, Andrei Blaier, cât şi în peisajul cinematografiei româneşti) şi Faleze de nisip (pentru combinaţia audio-vizuală ce pune – cinematografic – în pagină un apolog fără vîrstă). Un relativ recent film din Israel pe care l-am descoperit în 2013, Tatăl meu şi Domnul meu, pune în discuţie raportul dintre nevoia eternă a omului de căldură sufletească şi zelul neînduplecat cu care cel ce se îndreptăţeşte pe sine înţelege să-şi trăiască ortodoxia. În tonuri şi culori minimaliste, filmul surprinde veşnicul conflict dintre duhul ce dă viaţă şi litera care ucide. Tot în 2013 am reuşit să prezint, în colaborare cu BCUT şi Consulatul Italian din Timişoara, o selecţie a câtorva momente semnificative din cinematografia italiană. Astfel, pe marele ecran din Aula BCUT, în serile de marţi s-au proiectat, pe rând, Slujba, Rocco şi fraţii săi, Umberto D, Evanghelia după Matei, Amarcord, Julieta şi spiritele, Deşertul roşu, Blowup, Roma, Timpul călătoriilor, 8 ½, Dincolo de nori. 

În fine, evenimentul anului cinematografic 2013 – pentru mine – a fost apariţia aşteptatei cărţi de film Credinţa, nădejdea şi iubirea în viaţa şi filmele lui Andrei Tarkovski. De bună seamă, impresionantul tom al lui Costion Nicolescu, pe care am avut bucuria şi privilegiul să-l citesc încă din faza de manuscris, se adresează mai ales celor care s-au împrietenit, sub o formă sau alta, cu opera cinematografică  (dificilă, dar nu imposibil de desluşit) a regizorului care a lăsat în urmă o filmografie de 7 ½ capodopere: Compresorul şi vioara (metraj mediu), Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov, Solyaris, Oglinda. Călăuza., Nostalghia, Sacrificiul.