Mesagerul

A doua Duminică din Postul Paştelui. Prăznuirea Sf. Grigore Palama. După săvârşirea Sfintei Liturghii, cuvântul de învăţătură al ieromonahului îmi aminteşte de Nicolae Steinhardt, care spunea că nici învierea morţilor, nici vindecarea orbilor, leproşilor, slăbănogilor etc. nu reprezintă adevărata minune a lui Hristos, ci „făptura nouă”, prefacerea inimii, metanoia. „Eşti în Hristos, eşti făptură nouă.” Biserica, prin urmare, nu este o instituţie de binefacere ori un depozit de răspunsuri de-a gata pentru feluritele întrebări (vai, lumeşti) ale celor care, asemenea Scriitorului sau Profesorului din Călăuza, o cercetează cu iscodire. Pentru că şi-au pierdut „inspiraţia” ori din interese „ştiinţifice”. Biserica, a mai adăugat sacerdotul, nu poate oferi nicio garanţie. Nimănui, fie că e persoană fizică, fie că – de bună voie şi nesilit de nimeni – şi-a găsit tovarăş (ajutor) pentru mântuire. Atunci la ce bun să mai dai pe la biserică, dacă tot pe-a Lui rămâne, dacă voia ta nu îţi este ascultată – dacă se poate hic et hunc? În apologul tarkovskian cei doi sceptici de serviciu chiar asta (se) întreabă, la isprăvirea odiseei lor de o zi către „camera dorinţelor”.  

Pe la începutul anilor 90 am primit în dar de la un coleg de facultate o icoană (pe o hîrtie lucioasă) cu Sfântul Grigore Palama. Pe atunci, Biserica era o mare enigmă pentru mine. Formele şi culorile ei scăldate în galben (semn al energiei necreate, aveam să aflu mult mai târziu, care a constituit pricina controversei isihaste din prima jumătate a mileniului doi) mi se păreau o bizarerie, un vestigiu din timpuri de mult apuse. Totuşi, câţiva ani am păstrat-o în vitrina bibliotecii de acasă. O priveam şi o iscodeam ca pe o ciudăţenie exotică. Zece ani mai târziu, acelaşi amic avea să mă „năşească” încă o dată. De data aceasta la modul practic. M-a dus, pe mine şi familia mea, la o oază monahală de frumuseţe bizantină de unde, după alţi zece ani, ne adăpăm şi acum. Întrebările şi dilemele se limpezesc altfel atunci când sunt însoţite de frângerea pâinii.

Şi, cum coincidenţele sunt modalitatea lui Dumnezeu de a rămâne anonim, cu câteva luni în urmă, la îndemnul unui monah (ce vieţuieşte într-o altă oază monahală) aveam să citesc o carte pe care, tot în studenţie, am primit-o în dar de la acelaşi amic providenţial: Eşafodul de Cinghiz Aitmatov. După aproape 20 de ani am ajuns, iată, să-l descopăr pe acest scriitor fabulos, a cărui forţă realist-fantastică îmi aminteşte de Dostoievski, Bulgakov, Soljeniţân. Din Aitmatov, între timp, am mai citit o serie de nuvele (Vaporul alb, Geamilia, Plopşorul meu cu băsmăluţă roşie, Cocorii timpurii, Ogorul mamei, Ogarul cenuşiu de la malul mării) şi de romane (Stigmatul Casandrei; Adio, Floare Galbenă; O zi mai lungă decât veacul) – scrieri-inscripţie despre firea omului, despre nostalgia întregului pe care o cunoaşte orice om, chiar şi atunci când viaţa i se leagă de îndepărtatele stepe din Kirghistan. Abia acum am ajuns să văd şi câteva din filmele inspirate din scenariile lui Aitmatov. Primul învăţător (de Koncealovski) şi Căldura (de Larisa Şepitko) mi se par – de la distanţă – cele mai izbutite.

Îi datorez fostului meu coleg de facultate împrietenirea cu icoana (cu ortodoxia, dar mai ales cu ortopraxisul) şi cu un scriitor care mi-a acaparat curiozitatea şi admiraţia pentru multă vreme de aici încolo. 

Sf. Grigore Palama