Iconicitatea unui poem-pop simfonic - BASORELIEF

Articol apărut în revista clujeană Tribuna, nr. 280 (1-15 mai 2014), pag. 29

Pe la sfârşitul anilor 80, străzile din cartierul timişorean Fratelia se transformau, duminica dimineaţa, în talcioc. Puteai găsi de vânzare şi vechituri, dar şi lucruri noi, aduse din ţările vecine (Iugoslavia, Ungaria). Aşa s-a nimerit să dau peste un LP pe care mi-l doream de mult: Basorelief, un poem-pop simfonic pe muzica lui Adrian Enescu şi versurile lui Ioan Alexandru.

Eram destul de familiarizat cu brandul Adrian Enescu prin  filmele pentru care scris muzica (Tănase Scatiu, seria Ardelenilor, Septembrie, Concurs, Dreptate în lanţuri, Pas în doi, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii ş.a.), prin discurile cu Grupul Stereo şi Loredana Groza sau prin proiectul Funky Synthesizer – o apariţie neobişnuită la acea vreme în peisajul muzicii româneşti. Mai mult chiar, îi ascultam „în buclă” muzicile diverse – jazz, pop, coloane sonore pentru film şi scenă, electronice, combinaţii acustico-electronice. A fost, într-un fel, călăuza către Împărăţia Muzicii, în anii ieşirii mele din adolescenţă. M-a uluit felul în care îşi concepea simbioza dintre cuvânt şi sunet, între sunet şi imagine, în cele mai multe din creaţiile sale.  Când am ascultat prima oară Basorelieful, mărturisesc, n-am înţeles nimic. Orchestraţia mi se părea un pic „exotică”, „experimentală” şi „datată” faţă de combinaţiile electronice adrianenesciene sofisticate cu care mă obişnuisem, dar sound-ul purta evident marca unui concept şi a unei gândiri poetic-muzicale sistematice. Peste ani aveam să aflu că, iniţial, compozitorul se gândise la o missă ce urma să redea  fuziunea dintre „starea catolică” şi „starea bizantină ca formă extatică”. Fapt cu totul nou, compoziţia era destinată unor instrumente balcanice: nai, vioară cu goarnă, caval, buhai, alte fluiere.

Poetul Ioan Alexandru, era cunoscut pentru încercările sale de a „dinamita miturile”, din dorinţa de a le capta misterul, şi publicase câteva volume (Imnele bucuriei, Imnele Transilvaniei) din care Adrian Enescu obţinuse permisiunea să selecteze câteva versuri. Versurile, începând cu motto-ul „ne-am păstrat gintul / pe stânga de fluviu / unde curge ca argintul / sfântul Danubiu” (Ion Gheorghe), vorbesc despre patrie, popor, însă – nota bene – fără emfază. Patria din Basorelief – aveam să înţeleg mult mai târziu – este comunitatea sfinţilor, a celor ce se împărtăşesc din „focu-ncins” al „vestirii celei bune”.

Astfel, pe structura muzicală a unei misse (din care nu lipsesc momentele Dies Irae, Kyrie Eleison, Sanctus, Gloria, Lacrymosa), cu citate din Johannes Passion şi Matthäus Passion de Bach, compozitorul prelucrează eh-uri bizantine[1] şi cânturi din muzica indiană. Rezultatul: prima încercare de pop simfonic din muzica românească, în care sintetizatorul este unul din instrumentele orchestrei – o orchestră semi-simfonică la care se adaugă un grup vocal (5T), un solist vocal (Cezar Tătaru), un recitator (actriţa Irina Petrescu) şi o secţie de percuţie şi tobe. Pentru întâia oară în muzica românească sunt folosite sitarul şi tabla, două instrumente clasice ale muzicii indiene.

Hristos în slavă - icoană de Andrei Rubliov (1408)

Asemenea unei liturghii a umilinţei ajunsă metaforă, Basorelief ne ademeneşte să participăm la „marea nuntă din vechime”, când „pământul este o cădelniţă-n amurg”, iar „oile se limpezesc în strungă”. Versurile, ce cheamă la înduhovnicire, sunt o „veşnică amintire” a celor ce, neprihăniţi, „au iubit senin până la moarte”, căci „din adâncurile bunului Pământ / iubirea-nvârte lumea mai departe”. Stihurile au rezonanţe psaltice: „pace în cer şi pace între oameni / în toţi şi toate pace, slavă Ţie”. Misteriosul adrisant al versurilor e de-acum uşor de ghicit: Logos-ul prin care omul devine întru fiinţă. Lui îi sunt închinate „imne şi slăvie”, pentru El oamenii s-au „îmbrăcat curat de sărbători”, iar „cântăreţul în zori de zi / îşi aprinde lampa de la stele”. Bucuria revărsată-n jur de El luminează acum „puterile din jur” şi „în loc de fiare s-au făcut popoare”. „Încrengătură de stiluri, de surse”[2], Basorelief devine astfel un poem al „luminii line” şi al genezei graiurilor „din vorbe ce sunt”, într-un timp în care „de-acum e graiul Lui al meu”. E însuşi „graiul de departe” pe care-l ascultă oamenii „în slava lor de foc după moarte”. E semnul pe care cei de acum îl deprind spre a-mpinge-n cer „corabia din casă”. În cer, acolo sus unde – mărturiseşte poetul – e neamul său „plecat cu turmele, pe plaiurile sfinte”.
Albumul lui Adrian Enescu şi Ioan Alexandru (pe care un post de radio din Amsterdam profilat pe muzică experimentală l-a cotat drept unul din cele mai inovative albume de gen din anii '70) este şi o recuperare a cerului vidat de orice semnificaţie de către cei care nu-şi aprind lampa de la stele, ci de la gândirea iluminiştilor de secol XVIII. Ascultat şi reascultat cu atenţie, Basorelieful este asemenea unei sculpturi în timp – într-un timp restaurat şi izbăvit printr-o suferinţă care „nu destramă, ci-ntăreşte fiinţa întru fiinţă” (Lucian Blaga). Aparţine „zilei a opta” care – spune Monahul Nicolae Steinhardt – este „a surplusului, Artei, Sfinţeniei”, „a tot ce ţine de „dincolo”, a contemplatorilor, a elitei, a lui Hristos”[3].

Schimbarea la Faţă - icoană de Andrei Rubliov

Pariul acestui poem-pop (sau, mai bine, poem iconic, poem-mărturie) cu profunde implicaţii eschatologice („când fiecare suflet pe pământ / va fi cuprins de sfânta datorie / că patria începe-n trupul său şi creşte-n ceilalţi în armonie”) urmăreşte restaurarea memoriei strămoşilor uitaţi, a „bărbaţilor închişi în gorunii din porţi”, a „ctitorilor jupuiţi de vii” şi a „ostaşilor martiri cu feţe cuvioase” care – în credincioşia lor – au rămas mereu cu noi, pentru că „oriunde intră plugul în pământ / dai de un scut şi-o patrie de oase”. Suflet, potire de-argint, cădelniţă, sărbători, imne şi slăvie, sfântă datorie – iată numai câteva sintagme cu mare putere de sugestie, cărora nu au izbutit să le pună cătuşe nici inchizitorii partidului unic de ieri, nici tribunii democraţiei şi globalizării din uniformizanta lume pluralistă de azi. Discul, apărut (cu o întârziere de câţiva ani) în 1977, urmează să fie reeditat, împreună cu proiectul Funky Synthesizer, de A&A Records[4].

dar este vitejia şi adesea ea rămâne

singura avuţie pentru un neam

când graiul nu mai are cuvânt şi-odoarele preţ

sângele-i întrebat de veşmântul de luptă

acum e soare şi e târziu

până departe, în întunecime

caii înşeuaţi aleargă goi

la marea nuntă din vechime
îl văd pe cântăreţ în zori de zi

cum îşi aprinde lampa de la stele

într-un potir de argint sufletul său

e dus în slăvi şi ţine loc de ele

crinii răsar în răsărit din nou

e pregătit pământul de primire

întâii vestitori albaştri au sosit

cu aripi mari pe ţară în oştire
poiana ţine-n braţe pe talgere de fum

ştergarele luminii într-o dungă

pământul este o cădelniţă-n amurg

când oile se limpezesc în strungă

veşnică amintire celor ce au iubit

neprihăniţi senini până la moarte

căci din adâncurile bunului pământ

iubirea-nvârte lumea mai departe

ne-am îmbrăcat curat de sărbători

gura ni-e numai imne şi slăvire

pace în cer şi pace între oameni

în toţi şi toate pace, slavă Ţie

în focu-ncins din bucuria Ta

s-au luminat puterile din jur

şi-n loc de fiare s-au făcut popoare

din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri

acum e linişte peste păduri

de-acum e graiul Lui, al meu

când povestim e graiul de departe

şi oamenii-L ascultă îmbrăcaţi

în slava lor de foc de după moarte

captele lor în univers

bărbaţi-nchişi în gorunii din porţi

de mii de ani se străduie să iasă

pe sângele lor tainic se trudesc

să-mpingă-n cer corabia din casă

acum e linişte peste păduri

un râu subţire picură din munţi

cu zvon de clopoţei şi oseminte

acolo sus e neamul meu plecat

cu turmele pe plaiurile sfinte

de bună seamă că s-ar cuveni

să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume

cei ctitori jupuiţi de vii

ostaşi martiri cu feţe cuvioase

oriunde intră plugul în pământ

dai de un scut şi-o patrie de oase

când fiecare suflet pe pământ

va fi cuprins de sfânta datorie

că patria începe-n trupul său

şi creşte-n ceilalţi în armonie

---

[1] Eh-ul (sau glasul) este un termen muzical bizantin prin care se înțelege schema melodică model, proprie fiecăreia din cele opt grupări ale cântărilor bizantine. 

[2] „Am vrut ca muzica mea să fie personaj” – Interviu cu Adrian Enescu în Dilema veche, Anul XI, nr. 526, 13-19 martie 2014.

[3] Sângeorzan, Zaharia, Monahul de la Rohia, N. Steinhardt, răspunde la 365 de întrebări, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.

[4] Compania care în 2013 a editat o serie de compoziţii jazz pentru big band ale lui Adrian Enescu pe albumul Bird in Space.