„Mai bine te făceai tu popă!...”

Anul 1982 îi găsea pe cei mai vii regizori români ai momentului în lucru la câteva din cele mai interesante filme ale acelei perioade. Alexandru Tatos pregătea Secvențe și Fructe de pădure, Mircea Veroiu Sfârșitul nopții, Mircea Daneliuc Glissando, Dinu Tănase La capătul liniei, Iosif Demian Baloane de curcubeu, Dan Pița Concurs și Faleze de nisip, iar Stere Gulea Ochi de urs. Toate sunt – fără excepție – opere de marcă în filmografia sus-pomeniților autori. 

Am văzut întâia oară Ochi de urs (scenariul și regia: Stere Gulea[1], inspirat din nuvela omonimă de Mihail Sadoveanu) pe la începutul anilor 90, când am recuperat pelicula dintr-un depozit în care fuseseră aruncate sute de role de celuloid la grămadă, ca într-un fel de cimitir al filmelor. Primisem dezlegare de la mai marii difuzori ai filmului din cetate și – peste măsură de încântat – am început să mă scufund în mormanele de role, să le sortez, să le ordonez, să le potrivesc pentru a fi, mai apoi, proiectate într-o sală de cinema.

M-au surprins de la început costumele  Svetlanei Mihăilescu, decorurile lui Andrei Both, montajul Ioanei Mântulescu și al lui Mircea Ciocâltei (ce face imaginile să se „topească” și să se „întrupeze” unele din altele) și muzica lui Lucian Mețianu. Filmul are  atmosferă, iar replicile personajelor – poate prea explicite, prea „demonstrative”: „Aşa e rânduiala lumii, ca omul să nu trăiască singur nici după dureri năprasnice”, „Cu vremea se pune între noi şi morţii noştri nu numai moartea, ci şi viaţa”, „De când i-a murit nevasta și-a întors fața de la viață” ș.a.m.d – păstrează muzicalitatea limbajului sadovenian. Imaginea lui Florin Mihăilescu izbutește să dea pădurii, peisajului montan o „incontestabilă fizionomie sadoveniană” de o „dulceață întunecată” (Ov. S. Crohmălniceanu). 

Sofia Vicoveanca, Daniela Vlădescu, Dragoș Pâslaru

Revăzut, Ochi de urs devine, tot mai deslușit, expresia tămăduirii unui om de o „vrăjmășie” care „s-a stârnit” asupra sa: nevasta unui pădurar ce trăiește izolat, în vârf de munte, suferă de o prelungă lăuzie și moare: „E moartea Euridicei, care are ca efect coborârea lui Orfeu în infernc – în cazul nostru un infern interior” (Alexandru Paleologu). Ochiul de urs, despre care se spune că ar fi „însuși Necuratul” este prilejul „înduhovnicirii” progresive a lui Culi Ursache, în urma vizitării Pustnicului (la inițiativa mamei lui Culi, o femeie energică și robustă). Semnele „eliberării” sale de obsesia „ochiului de urs” – prietenul cu care are un „rămășag” – sunt retragerea sa la o cabană (foarte asemenea unei chilii), postul și rugăciunea. Acolo își „exorcizează” Culi „vrăjmășia” din suflet, acolo își înțelege și iartă viața. Și tot acolo deprinde a trăi sfatul Pustnicului: Împacă-te cu oamenii și legile lor ca să te liniștești!” Bătălia lui cu o „asemenea suferință” e când „minimalist” sugerată, când ostentativ enunțată. Pe de altă parte, o judecată mai aspră ar putea vedea în însăși construcția personajului Ana (soția lui Culi, jucată de Daniela Vlădescu), premize pentru cuibărirea unor „farmece” și purtări nefirești, care îi și aduc sfârșitul, după ce dă naștere copilului lor, Octavian.  „Mai bine te făceai tu popă!”, îi spune lui Culi mama sa iubitoare (Sofia Vicoveanca, actriță de film și în Vânătoare de vulpi și în Casa din vis), adăugând că dacă era popă, locuiau la oraș, nu în creierii munților, unde nu găsești niciun doctor la nevoie. Culi nu s-a făcut popă nici în nuvela sadoveniană, nici în filmul lui Stere Gulea. Interpretul său însă, actorul Dragoș Pâslaru („o figură de o sobrietate foarte potrivită cu personajul, iar tăcerile și încordarea pe care le joacă sunt tocmai cele necesare” – Alexandru Paleologu), avea să trăiască – începând cu mijlocul anilor 90 – ca frate de mănăstire, ca monah, apoi ca pustnic la un schit din Munții Căpățânii. 

Ochi de urs

Într-o sâmbătă de la începutul lunii august 2014, Monahul Valerian (sinonimul sau antonimul actorului, de altă dată, Dragoș Pâslaru), a fost hirotonit preot, la catedrala Episcopiei din Râmnicu-Vâlcea. M-am numărat printre cei care au participat la Sfâlnta Liturghie în cadrul căreia s-a rostit: „Vrednic este”! În ajun, am revăzut Ochi de urs și m-am gândit, involuntar, la Umbrele soarelui (filmul lui Mircea Veroiu după un scenariu de Ion Brad), unde Dragoș Pâslaru joacă un personaj din aceeași tipologie cu eroul sadovenian din Ochi de urs. M-am gândit și la Alioșa[2] al său din Karamazovii (adaptarea de succes după Dostoievski, în regia lui Dan Micu, de la Teatrul Nottara din București, condus pe atunci de Horia Lovinescu), la golgota trăită de actor în zilele fierbinți din Piața Universității (în 13-15 iunie 1990), la actorul ce interpretează, în segmentul „Telefonul” din Secvențe (de Alexandru Tatos), un tânăr solitar și trist, la Collins, banditul dubios din Pruncul, petrolul și ardelenii (regia: Dan Pița), la alte – nenumărate – întâlniri cu Dragoș Pâslaru din teatru (inclusiv teatru TV și teatru radiofonic) și film. La întâlnirile noastre, nu puține, din viața efectivă, concretă, după ce s-a retras din lumea teatrului, filmului și televiziunii. La îndreptarea pe care, chiar și când nu i-am cerut-o explicit, mi-a oferit-o[3].

Cu Ieromonahul Valerian Dragoș Pâslaru și Ionuț Trandafirescu

---

[1] În momentul în care se afla pe punctul de a ecraniza Moromeții (1984-1985), Stere Gulea afirma că, deși „nevoia poveștii a apropiat și va mai apropia, un timp, filmul de literatură”, felul specific de poveste al filmului nu are nimic în comun cu povestea de tip literar. Astfel, „totul trebuie regândit în funcție de cerințele și posibilitățile filmului”.

[2] Dragoș Pâslaru: „Și Culi tace mereu ca Alioșa Karamazov. Dar Alioșa tăcea dintr-o prea clară înțelegere a lucrurilor, i se părea cuvântul de prisos, în timp ce Culi nu înțelege ce se întâmplă; tăcut și încrâncenat vrea să-i dea de capăt răului ce a pus stăpânire pe el. El simte multe lucruri a căror explicație îi scapă. Și cred că ăsta-i lucru foarte greu de jucat. Oricum, personajul mi-a transmis spaima și neliniștile lui.”

[3] Crezul actorului Dragoș Pâslaru avea să fie rezumat într-un interviu apărut în revista „Teatrul” din aprilie, 1988: „Din păcate pentru noi, această meserie cuprinde mai mult eșecuri decât reușite. Și cred că e normal să fie așa, mai mult decât normal, e adevărat să fie așa. Altfel, ar putea însemna că ne-am „instala“ în perfecțiune. Iar perfecțiunea e, într-un fel, un lucru monstruos. Poți lupta să-l obții, îl poți atinge uneori, dar ar fi neomenesc să poți rămâne mereu „în“ el. La fel cum nu poți trăi mereu în tensiune. Dar, de fapt, în legătură cu asta, în meseria noastră există un paradox, unul mai mult. Teribilă și istovitoare aici nu e tensiunea pe care ți-o cere pătrunderea în personaj și în lumea lui, ăsta e un lucru minunat și miraculos, de care au parte foarte puțini oameni: să faci să trăiască, să existe ceva ce nu există, și să-i faci pe alții să creadă în această existență. Nu, teribil este ce se întâmplă pe urmă, după spectacol, când, după ce ai fost Alioșa Karamazov, trebuie să te întorci la lumea reală, care, oricât de minunată, te scoate din lumea mirifică a artei.”