Nu mă mir

D-na Elena Dulgheru (autoarea celei dintâi monografii, în limba română, dedicată regizorului Andrei Tarkovski) postează, pe blogul personal, câteva rânduri în care îşi exprimă stupefacţia pricinuită de atitudinea unor "oratori ortodocşi" pe care îi ştia "inimoşi, avizaţi şi buni patrioţi", care îndeamnă acum la absenteism şi la boicotarea alegerilor prezidenţiale din România (turul al doilea). De ce această circumspecţie a lor? Pentru că, vezi, Doamne, niciunul nu e bun, nu e bun român, nu e bun ortodox, nu e sfânt... 

Cunosc şi eu câţiva "oratori" zeloşi, "patrioţi" şi "ortodocşi". Am avut ocazia să-i ascult cum, loviţi de strechea politicii după ureche, comentau - fără să fi văzut - filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri. N-au obosit să-l eticheteze drept antiromânesc, antiortodox etc. Asta în timp ce preferinţa lor cinematografică, aveam să aflu, este - de la distanţă - filmul rusesc Ostrov. De ce? Pentru că acolo se "vede clar credinţa personajelor" ce nu contenesc, mereu sfătoase, să-şi facă cruci, să turuie rugăciuni, să epateze o anume evlavie populară ce s-a dovedit, încă o dată, că face casă bună cu campaniile electorale. Vezi iconiţele electorale girate de monahi ultrapopulari ce - direct sau voalat - recomandă votarea "ortodoxului" a "bunului român" care "uneşte". 

Nu mă miră puritanismul şi rigiditatea acestori şovini şi ortodoxişti "ce se pretind a fi avizaţi în istorie". Elena Dulgheru vorbeşte de "(nemărturisite) obsesii conspiraţioniste, cu toate consecinţele patologice ale acestei fixaţii". Îi împărtăşesc gândul. De mirare - pentru că viaţa e foarte scurtă - este numai trezirea şi venirea în fire a acestor naţionalişti şi puritani pătimaşi. A tuturor fanaticilor atât de siguri pe propriile convingeri. Momentul când încep să se îndoiască, să râdă de propriile lor mesianisme. De mirare este să vezi că o ţară începe să-şi vină în fire, că şcoala reîncepe să devină şcoală, că biserica redevine biserică ş.a.m.d. Greu de crezut, pentru că tăvălugul atâtor "libertăţi" pe care le revendicăm nu prea lasă loc de reflecţie, de cumpănire, de curaj. Tentaţia spiritului de turmă e enormă. Fie că e vorba de turma "progresiştilor", fie a "moraliştilor" de orice orientare, ideologie, religie, confesiune, rasă etc.

Textul Elenei Dulgheru, preluat mai jos, poate fi citit şi aici: http://elena-dulgheru.blogspot.ro/2014/11/patimi-electorale-ortodoxiste.html 

"Se discută mult zilele acestea despre alegeri. Se discută nervos, disperat, blazat... sau, de supărare, deloc. Dușmane ale discernământului, fiecare dintre aceste umori trădează limitele unei așteptări de 15 ani ale unui ”bine” care, în opinia multora, nu mai sosește.  

Ce se face, însă, alegătorul creștin, care a fost învățat că Binele este Împărăția lui Dumnezeu, pe care în mod legitim își dorește să o vadă instaurată în istorie? Ce se face dacă, în locul binelui așteptat, se confruntă zilnic cu ispite care mai de care mai ”apocaliptice” și tot mai lipsite de răspuns? Și dacă cei care candidează la cârma țării nu se potrivesc deloc, nici din față, nici din profil, cu sfinții din sinaxare? Este limpede ca lumina zilei că, până la vreo schimbare ipotetică a formei de guvernământ, la care unii visează, ”căruța” trebuie, totuși, împinsă mai departe și că, potrivi legilor lui Murphy, dacă nu mergi la vot, cu siguranță ”vor ieși ceilalți”.  

Am fost stupefiată să constat, însă, că în această confuză situație, oratori ortodocși, pe care îi știam inimoși, avizați și buni patrioți, îndeamnă la absenteism sau la boicotarea alegerilor. Motivația lor: lipsa candidatului potrivit, care... ”s-ar ridica la pretențiile lor”! De ca și cum în fața urnei și-ar alege nevasta, modelul de viață, sau ar vota laureatul Premiului Nobel pentru pace! A pretinde ”să stai acasă și să votezi cu Petre Țuțea sau cu... Hristos”, cum îndeamnă unii lideri de opinie ortodocși, este imatur, agramat din punct de vedere al teologiei istoriei și ireverențios față de ceilalți credincioși care, chipurile, s-ar depărta de Dumnezeu participând la niște alegeri ”impure”.  

Înțeleptul Țuțea ne sfătuia să nu ne alegem conducători care nu-și iubesc țara, iar nu să adoptăm politica struțului, pretinzând cu superioritate că astfel ”votăm cu Hristos!” Cu ce este diferit acest indiferentism social și politic, pretins duhovnicesc, de o atitudine buddhistă, sau de deznădejdea unui împătimit al alcoolului? Consecințele lor practice sunt aceleași: divorțul de viața publică, trădarea, abandonarea țării și a aproapelui. 

Mă mir cum oameni care pretind că le pasă de istoria țării au pretenția puritană ca politicienii să fie imaculați și fără compromis, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, nici măcar în cazul conducătorilor intrați în sinaxare ori pe postamentele statuilor publice, obligați și ei să facă alianțe dictate de împrejurări, pe care le alegeau, însă, pentru binele țării și pentru care erau gata, la nevoie, să plătească cu viața. Mă mir cum oameni de biserică, ce se pretind avizați în istorie, nu îi înțeleg resorturile, implicit faptul că, pentru rugăciunile poporului credincios și ale preoților Săi, Hristos lucrează, la nevoie, și prin conducători eterodocși, de alt neam sau maculați de anumite impurități, dacă aceștia sunt sincer animați de dorința binelui public. Mă tem că acest tip de rigiditate șovinistă, neortodoxă în duh, ascunde (nemărturisite) obsesii conspiraționiste, cu toate consecințele patologice ale acestei fixații. 

Înțeleptul Țuțea ne sfătuia să nu ne alegem conducători care nu-și iubesc țara. Așadar, a alege un conducător este o problemă de deslușire a inimii celui ales. Ceea ce ține de discernământ sau de ”bună-vedere”, adică este o chestiune prin excelență spirituală - nu neapărat ortodoxă, catolică sau protestantă, ci general-umană, care poate fi luminată doar de universalitatea iubirii lui Hristos și deslușită doar de cel care Îi primește universalitatea. Istoria arată destule exemple de nativi care-și disprețuiesc țara, ca și de străini care, odată stabiliți într-o țară străină (eventual, în posturi de răspundere sau chiar la conducerea ei), îi respectă cultura și o slujesc cu mai mult devotament decât băștinașii. În schimb, nicăieri în istorie un ins care și-a dovedit malignitatea încă ”de mic”, adică lipsa de caracter, disprețul de semeni și de Dumnezeu, nu va face vreun bine public, odată ajuns la conducere, ci dimpotrivă. Să ne dea Dumnezeu buna-vedere a inimii! 

Fără patimi naționaliste sau confesional-ortodoxiste, să ne alegem un conducător iubitor de semeni, onest, capabil a-și sluji și iubi țara cu devotament, fără slugărnicie, lozinci demagogice și vicleșuguri oportuniste, iar de celelalte, precum și de scăparea noastră din ”pânzele de păianjen ale istoriei”, se va ocupa Dumnezeu! Dar o va face doar dacă nu ne va vedea indiferenți."

Victor Rebengiuc (detaliu afiş Faleze de nisip, autor: Klara Tamas)