Un bun
amic – copywriter, jurnalist şi rafinat cinefil – îmi trimite câteva linkuri
spre ştiri privind implicarea BOR în campania prezidenţială din România anului
2014. Şi adaugă: „Să nu iei aceste mesaje de la mine ca pe nişte „ghionturi” :)
. Ştiu pozitia ta. Şi mai ştiu că există şi preoţi cu har. Dar acesta e unul
din motivele pentru care oamenii se departează de Biserică.”
Prieten drag, nu există niciun motiv pentru care omul să se „îndepărteze”
de Biserică. Acum, depinde ce vede fiecare în Biserică. Depinde ce antene are,
ce pretenţii are – de la propria persoană, de la Biserică. Ce dă el (sau ce a
dat, dacă a dat) Bisericii şi ce vrea să primească înapoi (poate discursuri corecte
d.p.d.v. politic, figuri „luminate”, entertainment, poate un sac cu bani).
Sigur, ai dreptate în sensul că prin felul cum se poartă, creştinul poate fi –
şi este – pricină de sminteală pentru cei care se consideră atei. Netrebnicia
creştinului îi poate face să creadă – pe aceştia, pe cei şovăielnici ş.a.m.d. –
că totul e „mascaradă”, că „nu există Dumnezeu” etc. Venirea omului în Biserică
– prin pocăinţă, prin smerenie sau măcar prin dorinţa de a deprinde smerenia –
se face prin ceea ce, în limbajul aşa-zişilor atei (sau sceptici) nu există:
revelaţia. Descoperim Biserica şi rămânem în ea doar în măsura în care păstrăm
vie această revelaţie, această stare de trezie. Care nu are nimic de a
face cu dorinţa de a ţi se „şterge păcatele” (legalist, formalist), de a
blestema pe duşmani, de a te „îndreptăţi” ori de a te „justifica”.
Chiar dacă 99 % din cler ar fi
altcum decât preoţii angajaţi în perfida campanie electorală proPSD (adică ar
fi: profesionişti, răbdători, echidistanţi, decenţi, onorabili, modeşti, de
cuvânt etc.), cârcotaşii tot departe de Biserică ar sta. Pentru că, nu-i aşa, e
un lucru „perimat”, „desuet”, „primitiv”, unde „se manipulează conştiinţe”, se
îngrădesc „libertăţi” ş.a.m.d. Comportamentul scandalos al preoţilor ce
confundă Cezarul cu Dumnezeu, aşa cum apare în clipul electoral dintr-o
biserică transilvăneană, nu e un motiv să-ţi dai demisia din Biserică. Dar
clipul ăsta e vechi de 2000 de ani. Biserica e tot de atunci. Deci nu
ţine. În schimb mulţi o ţin una şi bună că Biserica e doar „afacere”, ca-n
sceneta cu Toma Caragiu, Icoane pe sticlă.
Mulţi văd în ea doar nişte „vestigii, racile, chestii d-alea de care nu ne mai
dezbărăm noi şi ne critică”.
Fiecare rămâne, până la urmă, tot
cu ceea ce are în cap şi-n inimă: dragostea faţă de Hristos şi Biserica lui ori
flegmele şi batjocura pe care le ştim cu toţii prea bine – de la unii, de la
alţii. E normal să fie aşa, pentru că „Împărăţia” care – prin credinţă – ni se
deschide în Biserică „nu e din lumea aceasta”. Perspectiva ei, ca şi în icoană,
este inversă. Dar, recunosc, prietenul meu are dreptate: fiecare gând şi vorbă
şi faptă ne califică într-un fel sau altul şi pentru fiecare purtare a noastră
cu care putem sminti pe cei din jur vom da socoteală negreşit – dar asta e cu
totul altceva. Însă mulţi dintre cei din jur nu caută să înţeleagă, să se
smerească, să se îmbunătăţească, să renunţe la vicleşug, ci vor doar să „te
prindă”, să găsească prilejul să spună: Ai văzut, bă, că eşti idiot cu Biserica
ta şi cu popii tăi cu tot? (Sigur, putem rămâne doar la nivel de anecdotă.
Preotul: „Ce-mi băgași, fiule, în buzunar?”
Enoriașul: „O bancnotă de 50, părinte…” Preotul: „Apăi, de ce crezi tu, fiule,
că-i zice sutană?”. Cui foloseşte?)
Cu toată campania asta odioasă de
acum (care e doar un vârf al icebergului, raportat la istoria mârşavă a
omenirii, la fărădelegile săvârşite deopotrivă de preoţi şi mireni) nu cred că
ăsta e mesajul: Creştini, părăsiţi Biserica! Sau depărtaţi-vă de ea. Nici tu, prietene,
nu crezi asta. Ai văzut Stalker şi ai
înţeles că omul, oricât de „postmodern” şi împrăştiat, nu poate trăi fără
nostalgia după Cale, Adevăr şi Viaţă. Pe care nu i-o satisfac nici
enciclopediştii, nici tehnocraţii, nici filozofii. Prin urmare, spun iar: nu
există niciun motiv pentru care să nu vrei să cercetezi Biserica, să o
frecventezi, să-ţi descoperi şi desăvârşeşti rostul şi condiţia de fiu al ei.
În plus, ca să te îndepărtezi de ceva (sau cineva), presupune că ai fost,
cândva, apropiat de acel ceva (sau cineva). Nu e ca-n filmul Mere roşii, când Mircea
Diaconu îi spune procurorului jucat de Mitică Popescu (atunci când acesta-şi ia
rămas bun, zicând „Rămânem prieteni!”): „N-am fost, dar rămânem...” Oamenii
care se „îndepărtează” de Biserică sunt cei căldicei, care, sărmanii, s-au
apropiat de Biserică doar dintr-un fel de formalism, dintr-o superstiţie încă
nevindecată, nicidecum în libertate. Un Tarkoski, un Soljeniţîn, un Dostoievski
şi încă mulţi alţii au rămas în Biserică, deşi au fost o vreme sceptici sau
marxişti sau „liber cugetători”. Au râmas în Biserică în ciuda lucrurilor cumplite pe care le-au văzut şi trăit – în
temniţă ori în afara ei.
Concluzia cum că implicarea activă
a unor preoţi (mulţi-puţini) în politică – într-o anume politică – e un motiv
serios să „te îndepărtezi de Biserică” e tipică pentru felul în care se face
jurnalism, şi nu numai la noi, şi nu numai la Antena 3. Nu este şi concluzia pe
care o va fi tras Cristian Mungiu în filmul său, După dealuri, care unora li s-a părut prea lung şi cu un mesaj (sau
luare de poziţie, implicare) prea puţin „explicit”, prea „ambiguu”. Există o
dreaptă socotinţă şi mai există câteva taine pe care nu ai cum să le înţelegi
de pe „tuşă”, ori, şi mai rău, de la distanţă. Taina (îmbisericirea minţii în
ciuda tuturor mîrşăviilor) nu se poate desluşi decât prin trăirea şi asumarea
ei. Din interior, cum ar veni. Dar asta presupune trezvie şi curaj. Marele
curaj. Curajul, de exemplu, de a părea ridicol în ochii „progresiştilor” care
au înţeles că Biserica e doar aşa şi numai aşa, niciodată altfel. Că e un SRL
sau un partid politic. Că e o ideologie între altele – nedemocratică, patriarhală,
rasistă, înapoiată etc. Da, a fi în Biserică şi a rămâne în Biserică e lecţia
supremă şi prilejul – unic – de a deveni şi a rămâne om până la capăt.
A fi în Biserică, în Biserica de
care „te îndepărtezi dacă ...”, presupune să ai un duhovnic (să fii fiu al ei),
să participi la Tainele ei, conştient, matur, responsabil. Ceea ce nu e puţin lucru.
Abia atunci, eventual, putem vorbi despre o „depărtare”, despre o „despărţire”.
Până atunci nu facem decât să ne lamentăm de mofturile noastre nesatisfăcute:
că popa ăla face politică ori că celălalt e imoral etc. E la fel de absurd ca
protestul liceanului de clasa a XII-a sătul de şcoală, dar care nu a avut parte
de nicio întâlnire edificatoare în anii de şcoală, care nu a fost învăţat de
nimeni cum să înveţe, cum să asculte, cum să se asculte. Şi atunci înjură
şcoala cu profesorii ei cu tot.
Cum să-ţi spun, prietene cinefil?
Judecând Biserica „din afara ei” e ca şi cum ai judeca filmul după criteriile
literaturii sau picturii sau muzicii sau teatrului sau filosofiei sau religiei
etc. Toate laolaltă nu ajung, ştii bine. Mai e neveoie de ceva. Trebuie să fii în interiorul acelui limbaj – limbajul
cinematografic – ca să înţelegi. Altfel eşti doar un băgător de seamă. Iar tu
ştii ce-nseamnă să fii un băgător de seamă când e vorba de filme. Ai văzut
destui în jurul tău şi ai văzut destule filme adevărate ca să recunoşti
inepţiile majorităţii despre ce înseamnă (sau trebuie să însemne) un film:
vedete, „faze” tari, dialoguri şi decoruri cool,
happy end. Niciun preot electoral nu te
„ticăloşeşte” şi nu te poate „ticăloşi” vreodată. Numai ezitarea noastră
prelungă poate. Numai comentariile noastre sterile din „tribune”, numai
huiduielile la adresa celor care sunt cu adevărat „the players”. Dar noi – prin
botez, prin cununie, prin spovedanie, prin cuminecare etc. – suntem chemaţi să
fim – cu orice risc! – players, nu doar
nişte comentatori mai mult sau mai puţin agresivi. Jocul e în Biserică. În afara Bisericii sunt ...
jocurile. Fără număr, fără număr. În viaţă sunt nenumărate pricini de
sminteală, e drept. Depinde spre ce sau spre cine priveşti, ca să nu te clatini
şi să nu-ţi pierzi nădejdea. Ca să poţi spune, într-un gând cu Avva Siluan
Athonitul, „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. Depinde ce călăuze-ţi
alegi. Dar dacă, nefiind nici ateu şi nici sceptic, zici că ştii că
există „preoţi cu har”, ce anume te reţine să îi cercetezi, să te foloseşti de
ei, de harul lor – spre binele şi mântuirea ta şi a casei tale? Asta va fi
Taina ta, de care nu o să dai socoteală nimănui. Şi pe care nu ţi-o va fura
niciun preot sau monah care face pe faţă campanie unui candidat la preşedinţie
după ce acesta – cu banul public – a sprijinit, deloc dezinteresat, BOR.
Buna ziua.
RăspundețiȘtergereIn filmul Dupa dealuri, de care faceti pomenire, apare - spre final - o secventa in care eroina principala, maicuta, apare descoperita si invesmantata in haine civile, nicidecum in cele calugaresti in care aparuse pana atunci in film. As vrea sa va intreb daca socotiti acest cadru ca pe o sugestie privind o anumita "despartire" de comunitatea din care pana atunci facea parte? Intreb asta cu atat mai mult cu cat sunt si alte ingrediente care s-ar putea adauga unei astfel de interpretari, cum ar fi: faptul ca este situata intr-o pozitie relativ izolata fata de celelalte maicute si privind dintr-un alt unghi sau faptul ca depunde o alta marturie decat cea a sinaxei manastirii, recunoscandu-si vina. Va intreb asadar, daca socotiti aceste detalii filmice ca fiind intentionale, ca fiind un indiciu cu referire la "calea" pe care o va urma Irina: cea a jertfei de sine, cea a crucii purtate pentru pacatul asumat, dar alta decat cea de stricta observanta monahala? Pare cumva similara cu calea urmata de Isus, care primeste (de bunavoie) rastignirea, "despartindu-se", "indepartandu-se" oarecum de iudaism, dar nu inspre erezie, ci spre adevar. Te poti distanta de biserica, apropiindu-te de adevar? Putem credita comunitatea monastica din "Dupa dealuri" ca avand fata de Irina - in final - aceeasi atitudine precum Sinedriul fata de Hristos? Putem socoti ca Irina ar fi un personaj hristic (primul?) in cinematografia romaneasca?
Va multumesc anticipat pentru raspuns,
Ilarion Pastea
Bună ziua, Ilarion
RăspundețiȘtergereNu mi-am pus, sincer, această problemă, a "ruperii" Voichiţei de obşte. Cred că trebuie să pornim de la altceva, când analizăm un film. Iată, acest film, care nu îşi doreşte să fie un "reportaj" sau un "documentar" despre ceea ce regizorul s-a informat că s-a întâmplat la Tanacu. Nici nu dă verdicte despre necesitatea "distanţării de Biserică" şi de "stricta observare monahală". Dimpotrivă, dă libertate fiecăruia să înţeleagă, să se bucure, să se minuneze, după cum şi cât poate. Nu, Voichiţa nu este prinum personaj hristic din filmul românesc. Depinde ce numeşti "personaj hristic" (ce mult e de vorbit despre asta!) şi ce ştii şi cât ştii din cinematografia românească. Există un personaj hristic în CONCURS, filmul lui Dan Piţa din 1982, despre care a scris la superlativ Nicolae Steinhardt (vezi aici: http://www.cinemagia.ro/forum/showthread.php?t=95546). Există, apoi, altele. Cred că filmul e puternic şi împlinit în ansamblul său mai ales datorită celui care l-a scris şi realizat şi produs: Cristian Mungiu. Lui i se datorează această viziune - surprinzător de poetică, de profundă (sau nu: pentru că tot ce face el este surprinzător). Merită cercetate materialele bonus din dublul dvd al filmului care se mai găseşte, cred, în librării (Cărtureşti, de exemplu). Este foarte la modă (de 500 de ani) să vorbim despre Iisus Hristos şi despre creştinătate fără de Biserică. Să "deconstruim" Biserica, Biblia. Să le interpretăm cum ne taie capul ... Nu cred că intenţia lui Mungiu a fost asta: să condamne Biserica. Şi nici să-i aducă osanale. Cred, dimpotrivă, că a surprins foarte bine comuniunea şi mai ales nevoia de comuniune, de iubire - de iubire, nu de satisfacere a unor pofte. Întrebările la răspunsurile dumitale sunt foarte legate de ceea ce dumneata consideri a fi Biserică, Adevăr etc. Prin urmare, dacă poţi afli adevărul în afara Bisericii (dacă am înţăeles bine, asta vrei să ştii) nu vei afla decât încercând să descoperi, progresiv şi cu smerenie, adevărul din Biserică. Iar asta-ţi ocupă întreaga viaţă, vorba unui clown involuntar. Dacă ai găsit vreo pricină în Biserică (cum a găsit Alina din film), este deja problema matale şi cu greu că poate fi doftoricită prin fereastra asta virtuală de blog. (Cu greu i-a dat de capăt şi în film.) Deci: nu, nu cred că DUPĂ DEALURI este un film ce mărturseşte că adevărul trebuie (sau poate fi) căutat în afara Bisericii. Dar, iarăşi: despre ce Biserică vorbim? Filmul lui Mungiu nu este o teză sau o anume ideologie sau o formulă fizico-chimică pe care s-o explici. Este asemenea unui poem sau unei icoane - o "perspectivă inversă" pe care nu ai cum s-o desluşeşti cu mintea ocupată de "înţelepciunea veacului acestuia", de mode şi "adevăruri" corecte d.p.d.v. politic, "libertăţi" şi alte cele. Cere şi ţi se va da. Numai că se cade să luăm seama la ceea ce cerem..
Mulţumesc pentru comentariu. Marian