Prieten drag

Un bun amic – copywriter, jurnalist şi rafinat cinefil – îmi trimite câteva linkuri spre ştiri privind implicarea BOR în campania prezidenţială din România anului 2014. Şi adaugă: „Să nu iei aceste mesaje de la mine ca pe nişte „ghionturi” :) . Ştiu pozitia ta. Şi mai ştiu că există şi preoţi cu har. Dar acesta e unul din motivele pentru care oamenii se departează de Biserică.”

Prieten drag, nu există niciun motiv pentru care omul să se „îndepărteze” de Biserică. Acum, depinde ce vede fiecare în Biserică. Depinde ce antene are, ce pretenţii are – de la propria persoană, de la Biserică. Ce dă el (sau ce a dat, dacă a dat) Bisericii şi ce vrea să primească înapoi (poate discursuri corecte d.p.d.v. politic, figuri „luminate”, entertainment, poate un sac cu bani). Sigur, ai dreptate în sensul că prin felul cum se poartă, creştinul poate fi – şi este – pricină de sminteală pentru cei care se consideră atei. Netrebnicia creştinului îi poate face să creadă – pe aceştia, pe cei şovăielnici ş.a.m.d. – că totul e „mascaradă”, că „nu există Dumnezeu” etc. Venirea omului în Biserică – prin pocăinţă, prin smerenie sau măcar prin dorinţa de a deprinde smerenia – se face prin ceea ce, în limbajul aşa-zişilor atei (sau sceptici) nu există: revelaţia. Descoperim Biserica şi rămânem în ea doar în măsura în care păstrăm vie această revelaţie, această stare de trezie. Care nu are nimic de a face cu dorinţa de a ţi se „şterge păcatele” (legalist, formalist), de a blestema pe duşmani, de a te „îndreptăţi” ori de a te „justifica”.

Chiar dacă 99 % din cler ar fi altcum decât preoţii angajaţi în perfida campanie electorală proPSD (adică ar fi: profesionişti, răbdători, echidistanţi, decenţi, onorabili, modeşti, de cuvânt etc.), cârcotaşii tot departe de Biserică ar sta. Pentru că, nu-i aşa, e un lucru „perimat”, „desuet”, „primitiv”, unde „se manipulează conştiinţe”, se îngrădesc „libertăţi” ş.a.m.d. Comportamentul scandalos al preoţilor ce confundă Cezarul cu Dumnezeu, aşa cum apare în clipul electoral dintr-o biserică transilvăneană, nu e un motiv să-ţi dai demisia din Biserică. Dar clipul ăsta e vechi de 2000 de ani. Biserica e tot de atunci. Deci nu ţine. În schimb mulţi o ţin una şi bună că Biserica e doar „afacere”, ca-n sceneta cu Toma Caragiu, Icoane pe sticlă. Mulţi văd în ea doar nişte „vestigii, racile, chestii d-alea de care nu ne mai dezbărăm noi şi ne critică”.

Fiecare rămâne, până la urmă, tot cu ceea ce are în cap şi-n inimă: dragostea faţă de Hristos şi Biserica lui ori flegmele şi batjocura pe care le ştim cu toţii prea bine – de la unii, de la alţii. E normal să fie aşa, pentru că „Împărăţia” care – prin credinţă – ni se deschide în Biserică „nu e din lumea aceasta”. Perspectiva ei, ca şi în icoană, este inversă. Dar, recunosc, prietenul meu are dreptate: fiecare gând şi vorbă şi faptă ne califică într-un fel sau altul şi pentru fiecare purtare a noastră cu care putem sminti pe cei din jur vom da socoteală negreşit – dar asta e cu totul altceva. Însă mulţi dintre cei din jur nu caută să înţeleagă, să se smerească, să se îmbunătăţească, să renunţe la vicleşug, ci vor doar să „te prindă”, să găsească prilejul să spună: Ai văzut, bă, că eşti idiot cu Biserica ta şi cu popii tăi cu tot? (Sigur, putem rămâne doar la nivel de anecdotă. Preotul: „Ce-mi băgași, fiule, în buzunar?” Enoriașul: „O bancnotă de 50, părinte…” Preotul: „Apăi, de ce crezi tu, fiule, că-i zice sutană?”. Cui foloseşte?)

Cu toată campania asta odioasă de acum (care e doar un vârf al icebergului, raportat la istoria mârşavă a omenirii, la fărădelegile săvârşite deopotrivă de preoţi şi mireni) nu cred că ăsta e mesajul: Creştini, părăsiţi Biserica! Sau depărtaţi-vă de ea. Nici tu, prietene, nu crezi asta. Ai văzut Stalker şi ai înţeles că omul, oricât de „postmodern” şi împrăştiat, nu poate trăi fără nostalgia după Cale, Adevăr şi Viaţă. Pe care nu i-o satisfac nici enciclopediştii, nici tehnocraţii, nici filozofii. Prin urmare, spun iar: nu există niciun motiv pentru care să nu vrei să cercetezi Biserica, să o frecventezi, să-ţi descoperi şi desăvârşeşti rostul şi condiţia de fiu al ei. În plus, ca să te îndepărtezi de ceva (sau cineva), presupune că ai fost, cândva, apropiat de acel ceva (sau cineva). Nu e ca-n filmul Mere roşii, când Mircea Diaconu îi spune procurorului jucat de Mitică Popescu (atunci când acesta-şi ia rămas bun, zicând „Rămânem prieteni!”): „N-am fost, dar rămânem...” Oamenii care se „îndepărtează” de Biserică sunt cei căldicei, care, sărmanii, s-au apropiat de Biserică doar dintr-un fel de formalism, dintr-o superstiţie încă nevindecată, nicidecum în libertate. Un Tarkoski, un Soljeniţîn, un Dostoievski şi încă mulţi alţii au rămas în Biserică, deşi au fost o vreme sceptici sau marxişti sau „liber cugetători”. Au râmas în Biserică în ciuda lucrurilor cumplite pe care le-au văzut şi trăit – în temniţă ori în afara ei.

Concluzia cum că implicarea activă a unor preoţi (mulţi-puţini) în politică – într-o anume politică – e un motiv serios să „te îndepărtezi de Biserică” e tipică pentru felul în care se face jurnalism, şi nu numai la noi, şi nu numai la Antena 3. Nu este şi concluzia pe care o va fi tras Cristian Mungiu în filmul său, După dealuri, care unora li s-a părut prea lung şi cu un mesaj (sau luare de poziţie, implicare) prea puţin „explicit”, prea „ambiguu”. Există o dreaptă socotinţă şi mai există câteva taine pe care nu ai cum să le înţelegi de pe „tuşă”, ori, şi mai rău, de la distanţă. Taina (îmbisericirea minţii în ciuda tuturor mîrşăviilor) nu se poate desluşi decât prin trăirea şi asumarea ei. Din interior, cum ar veni. Dar asta presupune trezvie şi curaj. Marele curaj. Curajul, de exemplu, de a părea ridicol în ochii „progresiştilor” care au înţeles că Biserica e doar aşa şi numai aşa, niciodată altfel. Că e un SRL sau un partid politic. Că e o ideologie între altele – nedemocratică, patriarhală, rasistă, înapoiată etc. Da, a fi în Biserică şi a rămâne în Biserică e lecţia supremă şi prilejul – unic – de a deveni şi a rămâne om până la capăt. 

A fi în Biserică, în Biserica de care „te îndepărtezi dacă ...”, presupune să ai un duhovnic (să fii fiu al ei), să participi la Tainele ei, conştient, matur, responsabil. Ceea ce nu e puţin lucru. Abia atunci, eventual, putem vorbi despre o „depărtare”, despre o „despărţire”. Până atunci nu facem decât să ne lamentăm de mofturile noastre nesatisfăcute: că popa ăla face politică ori că celălalt e imoral etc. E la fel de absurd ca protestul liceanului de clasa a XII-a sătul de şcoală, dar care nu a avut parte de nicio întâlnire edificatoare în anii de şcoală, care nu a fost învăţat de nimeni cum să înveţe, cum să asculte, cum să se asculte. Şi atunci înjură şcoala cu profesorii ei cu tot.

Cum să-ţi spun, prietene cinefil? Judecând Biserica „din afara ei” e ca şi cum ai judeca filmul după criteriile literaturii sau picturii sau muzicii sau teatrului sau filosofiei sau religiei etc. Toate laolaltă nu ajung, ştii bine. Mai e neveoie de ceva. Trebuie să fii în interiorul acelui limbaj – limbajul cinematografic – ca să înţelegi. Altfel eşti doar un băgător de seamă. Iar tu ştii ce-nseamnă să fii un băgător de seamă când e vorba de filme. Ai văzut destui în jurul tău şi ai văzut destule filme adevărate ca să recunoşti inepţiile majorităţii despre ce înseamnă (sau trebuie să însemne) un film: vedete, „faze” tari, dialoguri şi decoruri cool, happy end. Niciun preot electoral nu te „ticăloşeşte” şi nu te poate „ticăloşi” vreodată. Numai ezitarea noastră prelungă poate. Numai comentariile noastre sterile din „tribune”, numai huiduielile la adresa celor care sunt cu adevărat „the players”. Dar noi – prin botez, prin cununie, prin spovedanie, prin cuminecare etc. – suntem chemaţi să fim – cu orice risc! – players, nu doar nişte comentatori mai mult sau mai puţin agresivi. Jocul e în Biserică. În afara Bisericii sunt ... jocurile. Fără număr, fără număr. În viaţă sunt nenumărate pricini de sminteală, e drept. Depinde spre ce sau spre cine priveşti, ca să nu te clatini şi să nu-ţi pierzi nădejdea. Ca să poţi spune, într-un gând cu Avva Siluan Athonitul, „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. Depinde ce călăuze-ţi alegi. Dar dacă, nefiind nici ateu şi nici sceptic, zici că ştii că există „preoţi cu har”, ce anume te reţine să îi cercetezi, să te foloseşti de ei, de harul lor – spre binele şi mântuirea ta şi a casei tale? Asta va fi Taina ta, de care nu o să dai socoteală nimănui. Şi pe care nu ţi-o va fura niciun preot sau monah care face pe faţă campanie unui candidat la preşedinţie după ce acesta – cu banul public – a sprijinit, deloc dezinteresat, BOR.