În căutarea unei conștiințe ecleziale

Articol apărut în Tribuna nr. 301, 16-31 martie 2015

Există, în filmul lui Dan Pița din 1983, Faleze de nisip, o secvență în care un milițian (Valentin Uritescu) anchetează un tânăr strungar (Gheorghe Visu) numit Puștiul, bănuit a fi furat niște lucruri de pe plajă. Băiatul neagă fapta. Milițianul, exasperat, spune: „Nu bei, nu fumezi, nu furi... Ești sectant? Știi ce-i aia?” „Ăia de nu cred în Dumnezeu” – răspunde Puștiul. „Și tu în ce crezi?” – îl iscodește milițianul. „În mine!” – mărturisește cel care, prin firescul purtării sale, este etichetat drept „sectant”. Pentru că, nu-i așa, doar un „sectant” nu bea, nu fumează, nu fură. Ceilalți – „binecredincioșii”, „ortodocșii” – n-au scrupule și „virtuți”. Nu cunosc „frâne” și piedici de natură morală. Ei sunt „de lume” și-și permit orice. 

Gheorghe Visu în Faleze de nisip

 Se vorbește mai ales de trecerea la „secte”, la „pocăiți”. Rar, foarte rar mai afli de „venirea în fire” a căte unuia în(spre) Biserică. Este cool să te lipești de o organizație „progresistă”, „modernă”, „civilizată”. Nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Venirea sau revenirea la Biserică, la Ortodoxie nu e o știre ce aduce  rating. E, poate, singurul lucru de neînțeles (de mințile noastre utilitariste, ahtiate după consum, după confort, după lucruri „clare”, „științifice”) și tocmai de aceea minunat. E – pentru cei pregătiți să deslușească esențe, ori  măcar dornici de a privi dincolo de suprafețele înșelătoare – singura pricină de mirare. Și de bucurie. O astfel de „întoarcere acasă” (nu la o denominație creștină între altele, nu la o „biserică națională”) avea să trăiască – după experiența „acelui Apus” (a studiat în Atena, Bonn, Paris) – și filozoful-teolog Christos Yannaras (n. 1935, autorul cărților: Abecedarul credinței, Libertatea moralei, Contra religiei, Heidegger și Areopagitul). 

Video-interviulrealizat de Sorin Dumitrescu cu Christos Yannaras a fost cadoul de mare preț pe care l-am primit în ajunul Duminicii Ortodoxiei[1] via facebook. Materialul video este publicat pe pagina fb a Fundației Anastasia. Interviul începe abrupt, cu trei întrebări extrem de directe, în cascadă: „Aveți un părinte duhovnic? Mergeți duminică de duminică la Sfânta Liturghie? Postiți?” Cine nu îl știe pe Sorin Dumitrescu, îl poate bănui de exces de zel, de năravuri ortodoxiste, de un legalism agasant ce pretinde ca interlocutorul să-o ofere „dovezi” de „loialitate” mai presus de orice bănuială. (Amfitrionul întâlnirii explică: „Nu e o curiozitate, e o asigurare că pot să vorbesc cu cel ce e în fața mea. Dacă nu merge la biserică în fiecare duminică, nu-mi poate înțelege problemele, ca credincios.”) Interlocutorul său i-a răspuns, cu răbdare, că se consideră membru al Bisericii. Restul, a adăugat, ține de viața personală a fiecăruia. 

Nicolae Steinhardt

Am urmărit extrem de interesat și de bucuros acest dialog filmat. Libertatea moralei, cartea lui Yannaras pe care am citit-o cu aproape 20 de ani în urmă, avea să-mi deschidă o perspectivă nebănuită asupra Ortodoxiei pe care o credeam, pe atunci, nu doar învechită, ci și defunctă. Ori eseul său, la fel ca o serie de alte texte de Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi, Primejdia mărturisirii, Dumnezeu în care spui că nu crezi, Monahul de la Rohia răsăunde la 365 de întrebări) și Pavel Florenski (Cadrul eclesial – sinteză a artelor, Perspectiva inversă, Iconostasul) pe care le-am descoperit și lecturat cu nesaț în acei ani, mi-au arătat că se poate. Că Frumusețea – atunci când e frumusețe liturgică[2], nu aparență de frumusețe, nu o „frumusețe decorativă” – poate salva omenirea. Dacă omul se apropie de ea așa cum e apropie de Poezie: prin participare, prin trăirea ei. Limbajul liturgic, spune Yannaras, este un „limbaj poetic”, iar „teologia devine poezie și cântec; mai mult se trăiește decât se gândește cu continuitate silogistică” (Abecedar al credinței). Legalismul, moralismul și (auto)îndreptățirea țin de altceva, de cu totul altceva. Astfel, Dumnezeul Bisericii nu este un „judecător” în sensul în care un magistrat proclamă sentințe pentru cei găsiți vinovați. El este judecător prin ceea ce este: posibilitatea vieții și existență adevărată. Iar Biserica este un „dineu euharistic”.

În câteva puncte (esențiale), odiseea lui Yannaras – „contra religiei” și întru aflarea unei parohii, a unei „conștiințe ecleziale” – s-a întâlnit cu experiența mea. Și eu am descoperit, mai întâi, în străinătate (în occident) viața unei mici comunități euharistice („participarea la Euharistie este viață”) alcătuite din convertiți la Ortodoxie. Și eu am simțit că tot ceea ce poate face cineva care cu adăvărat dorește să găsească o parohie-oază în babilonia actuală, e să caute. Să nu accepte soluții de compromis. (Și aici Yannaras a dat exemplul cu doctorul a cărui reputație e compromisă pentru că se știe că i-au murit mulți pacienți după operație: e de bun simț, spune el, să-l ocolești.) Să nu se lase în niciun fel sedus de duhuri pietiste[3] ori de „evanghelia babelor conservatoare” ce vorbesc de necesitatea îndeplinirii unor „obligații religioase”. Să nădăjduiască. Să stăruiască întru îmbisericirea minții sale. Și va găsi ceea ce caută, dacă – de bună seamă – chiar își dorește asta. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii: „Fiecare tot ceea ce vrea obține, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobândește cu neprecupețit sacrificiu, cu nedezmințită încăpățânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor” – un posibil rezumat al Călăuzei tarkovskiene.)

 

Anatoly Solonițîn în Călăuza

[1] „„Ortodocșii” continuă să sărbătorească „restaurarea icoanelor”, dar în biserici în care nu mai există icoane autentice, ci predomină, pe de-a întregul sau în cea mai mare măsură, pictura religioasă naturalistă. Aceste reprezentări ale realității sensibile și efemere, ce idolatrizează sentimentele și didacticismul naiv, sunt onorate și purtate în procesiune în locul Icoanelor, fără măcar vreo bănuială că această celebrare se realizează prin inversarea termenilor sărbătorii, termeni-semnificanți ai veștii celei bune a Bisericii.” (Christos Yannaras, Contra religiei)

[2] Arta religioasă din Europa este acum dominată de reprezentarea „naturalist-fotografică” a „sacrului” (persoane, locuri, obiecte), în timp ce caracterul „sacru” al celor reprezentate ține exclusiv de temă.  

[3] Întreaga omenire este, azi, amenințată să cadă în capcana mortală creată de polarizarea celor două „imorale sisteme moraliste” – „individualismul pietist al taberei capitaliste”  și „colectivismul moralist al viselor marxiste de fericire universală” aflate într-un permanent conflict. (Yannaras, Libertatea moralei)