Paul Slayer Grigoriu >>> Leviatan

Amicul Paul Slayer Grigoriu despre Laviatan: „O descriere rafinată, atentă la cel mai mic detaliu, a unei existențe înghițite de leviatan și a alcătuirii îmbinate a acestuia din patimile fiecăruia și o corupție sistemică, cu o certă latură socială dar cu rădăcini duhovnicești. Mizeria interioară a oamenilor și mizeria bine pusă la punct a unui sistem mârșav, cu mai multe legături între ele decât transpar la prima vedere, formează acel monstru marin care se transformă în totem malefic al unor existențe. Personajele și situațiile se construiesc ca vocile individuale și temele dintr-o simfonie. Și în paralel, ca o tonalitate separată și vag înrudită, se ivește tema acelei Rusii pe care o vedem așa cum au deplâns-o de-a lungul anilor multe dintre marile ei voci: înecată în vodcă. Și totuși raza de speranță este, pe lîngă vocea prorocului care strigă în pustie - preotul cu pâinile în spinare, în imediata vecinatate a scenei cu porcii, aluzie evidentă la fiul risipitor - nevasta polițistului, femeia în care stă mântuirea lumii (Evdokimov), hâtră, realistă fără a fi mai puțin sensibilă, înțeleaptă și nicicând judecătoare. Excelent acest personaj secundar, numit, nu întâmplător, Angela. Nu știu dacă ai observat că biserica cea nouă e construită chiar pe locul vechii case demolate. Sunt două scene în film care ating culmi de expresivitate: excavatorul demolând casa, ataâ de abil filmat încât se transformă în persoană malefică, și magistralul moment al predicii episcopului. Aici iar e o construcție de-a dreptul muzicală. Ce spune el este în esență corect, însă sună atât de fals încât pentru mine momentul a fost aproape dureros fizic. E ca o melodie echilibrată și avântată pusă pe armonia greșită, astfel încât să creeze practic la fiecare notă câte o disonanță. Un adevărat tur de forță.” Apoi adaugă, semnalându-mi acuzele aduse de cârcotași: „Un jeg antirusesc făcut din banii rușilor!” Unde am mai auzit asta? Păi, deplansându-ne mai spre sud-vest, chiar și în România. Despre toate filmele românești pe care guvernanții de dinainte de 1990 le considerau indezirabile, intezicându-le, trunchiindu-le, impunând filmarea unor secvențe suplimentare (care să „lămurească”). Și ele erau „jeguri antiromînești realizate pe banii romînilor”. Și, desigur, după 1990, despre filmele lui Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc și, mai recent, Cristi Puiu, Cristian Mungiu și, acum, Radu Jude. Nimic nou sub soare.
Ceva mai târziu, Paul mai vrea să adauge: „Mă tot gândesc la Leviatan. Dincolo de filmul propriu-zis, un ecou în viața reală dă iarăși motive de speranță. Autoritățile ruse (care au sponsorizat o parte din realizare) s-au declarat nemulțumite. Presa independentă s-a declarat nemulțumită ca s-au luat bani de la guvern. Însă mitropolitul locului unde s-a turnat a spus că este un film cinstit, care scoate în evidență tare adevarate ale vremurilor noastre în Rusia. Deci tot oamenii Bisericii „văd”.” Mă gândesc la oamenii bisericii care au „văzut” numai măscări și ideologie în După dealuri și 4,3,2. Îi răspund lui Paul că mi-aș fi dorit să avem și noi mitropoliți care să le comenteze așa cum a comentat mitropolitul rus Leviatan. Dar, îmi amintelte Paul, „Părintele Valerian (Dragoș Pîslaru) și Maica Siluana au spus de bine”. E drept, numai de bine (și de foarte bine), însă ei nu sunt nici mitropoliți, nici nu a făcut publice opiniile lor. Câți au ajuns să le afle?