Un strop de dreptate

Din când în când - și acum, datorită mărturiei de față - poți spune: „Iată israelitean în care nu există vicleșug!” Acest punct de vedere nu este (și nu are cum să fie) mainstream. (Schindler's List e.) Actrița americană de origine israeliană Natalie Portman critică - folosindu-se de „materialul clientului” - nu evreii, nu israeliții, ci importanța excesivă acordată de evrei Holocaustului evreiesc prin comparație cu alte atrocități comise de-a lungul istoriei. Motiv suficient ca să fi considerată, poate, o „cripto-fascistă”. Pentru o dată, cuvintele lui Alexander Soljenitsan din Arhipelagul Gulag sunt contrazise: "Hitler era un învăţăcel, dar a avut mult noroc: abatoarele lui au fost mult popularizate, au devenit faimoase, ale noastre însă nu interesează pe nimeni." Iată că pe Natalie Portman o interesează: „Noi, evreii, nu ar trebui să ne concentrăm pe Holocaust. Într-o manieră paranoică, evreii cred că suntem singurele victime. Cred că o întrebare cu adevărat importantă pe care ar trebui să și-o pună comunitatea evreiască este legată de accentul pus pe Holocaust în educație. Desigur, este un lucru important care trebuie reamintit și respectat, dar fără a neglija alte tragedii. Uciderea a 11 milioane de oameni în timpul Holocaustului nu este normal să fie pusă mai presus de alte crime de același gen.” Tot articolul aici: http://www.flux24.ro/natalie-portman-noi-evreii-nu-ar-trebui-sa-ne-concentram-pe-holocaust-intr-o-maniera-paranoica-evreii-cred-ca-suntem-singurele-victime/

 

Dăruind, vei dobândi – Familia Bélier

Există filme ce par făcute după muzica lor. Așa a fost Les Choristes (2004), o poveste agreabilă cu iz retro despre umanizarea – prin muzică – a unor elevi de la o școală de corecție imediat după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Zece ani mai târziu am regăsit spiritul acelor cântece în La Famille Bélier – o comedie cu muzică despre, între altele, același crez: puterea muzicii de a schimba (în bine) vieți.

Există ceva tonic, reconfortant, în recentul  basm cinematografic de succes (la box office-ul francez, cel puțin): o anume candoare (însă fără accente melodramatice), inclusiv datorită interpretărilor pline de naturalețe, ce aduce a Les Parapluies de Cherbourg[1], A Little Romance[2], Little Lord Fauntleroy[3]; subiectul sensibil (o familie de fermieri surdo-muți – părinții și fiul, mai puțin fiica adolescentă – ce luptă să-și schimbe destinul, răzbate în politică, în afaceri, în dragoste); cântece și versuri din anii 70-80 (reorchestrate), binecunoscute în lumea muzicii ușoare  franceze. L-am descoperit, astfel, pe cantautorul Michel Sardout (n. 1947) – compozitor, textier, interpret, „un Mozart al muzicii ușoare franceze” –, ale cărui melodii (scrise și cântate în anii 70) par anume compuse pentru acest film.

Les Parapluies de Cherbourg

Actrița din rolul principal, Louane Emera (aici la debut, câștigătoare a unor premii – César, Lumière – pentru „cea mai promițătoare actriță”), amintește – doar ca look – de Alicia Silverstone (cea din The Crush, Clueless, din câteva videoclipuri pentru Aerosmith, de la începutul anilor 90). Personajul ei (un fel de sinecdocă, parte pentru întreg, în construcția filmului) nu are nimic din adolescentele flușturatice  jucate de Silverstone în sus pomenitele filme. Altfel, datele personajului pe care-l interpretează Louane sunt, parcă, din vremuri imemoriale, când corpul era „cea mai bună expresie a sufletului” (Ludwig Wittgenstein), când „bunătatea e puternică, iar puterea bună” (Friedrich Schiller). La Famille Bélier are suflet, iar acest suflet este chiar personajul jucat și cântat de Louane: o adolescentă surprinsă în faza de tranziție de la fată la femeie. După „întâiul sânge” (venit cu întârziere) primește o palmă de la tată („O tradiție evreiască” – motivează el. „Dar nu suntem evrei!” – ripostează ea), iar întâia emoție („iubirea cea mare”) este cântată cu tot patetismul vârstei. Filmul lui Eric Lartigau, chiar dacă abordează și tema desprinderii de familie (dar nu de o familie oarecare, ci de una cu „cerințe speciale”), nu „curge”, nu lasă să se întrevadă posibilele consecințe (sau „căderi”) ale acestei pasiuni mistuitoare de adolescentă, ori ale invadării satului de către oraș. Este, mai degrabă, o odă adusă muzicii și felului în care ea, muzica, însoțește omul în momentele sale cruciale. Într-un anumit sens, ea, Louane, este muzica. Iar izbânda (și forța) personajului ei (luminos, pozitiv) se datorează credinței în „omul din om”: când e pe punctul de a renunța să participe la un important concurs de canto organizat de Radio France, îi spune profesorului care-o pregătește: „E viața mea, fac ce vreau cu ea!” Răspunsul acestuia: „Chiar e viața ta?” 

Les Choristes

Poate că farmecul acestui film înduioșător vine tocmai din acest gând (nemărturisit, de taină) ce dă viață întregii povești: avem parte și de prietenie și de iubire și de bucurie câtă vreme trăim ca și cum viața noastră (una, irepetabilă) nu este, de fapt, a noastră. Ca și cum am avea mereu o datorie: aceea de a ne sluji cu devotament familia (aici, o familie de – cum se spune, fără menajamente – handicapați),  o prietenie, o iubire sau un țel. 

A Little Romance

---

[1] „De la primele imagini şi scene ale filmului Umbrelele din Cherbourg, ceva cald te învăluie, şi abia la capăt vezi ce anume: e întâlnirea cu Psyche, cu sufletul în toata ingenuitatea lui. Dar sufletul e singur, fără nici o urmă de spirit, şi se transformă în sufleţel. Parcă nu sunt oameni cei care vorbesc acolo, sunt păsări ale cerului, şi de aceea nici nu vorbesc, ci încearcă să cânte, ciripesc. Cum ar putea fi vorbită toată curăţenia inimii lor? Ce are ea de-a face cu logosul, cu omul cel grav? Cu societatea? Cu prejudecăţile? Cu judecăţile? Toţi sunt buni şi înţelegători, toţi sunt morali, întocmai pruncilor. Nimic nu e dus mai departe, adică prea departe, până la desfigurare.” (Constantin Noica)

[2] „Reputaţia multor metropole occidentale este compromisă, aerul e poluat, filmul porno face modă, lectura – gimnastica minţii – a pierdut îngrijorător la puncte în faţa imaginilor servite en gros de micul ecran, oraşele şi-au pierdut poezia şi locul junglei este astăzi pe asfalt. Regizorul George Roy Hill nu neagă toate acestea, ci refuză să vadă jumătatea goală a paharului. Deşi „jungla” există, el rămâne poet în mijlocul ei: poetul copilăriei citadine, al săruturilor furate în staţiile de metrou la ore neaglomerate, al imaginaţiei hrănite de filme, chiar de filme cu hors la loi dar din care cei buni iau ce-i bun, cu computere în slujba romanţei, cu hoţi de buzunare la pensie mai degrabă un fel de călugari Lorenzo reintrând în activitate de dragul iubirii.” (Adina Darian)

[3] „Micul lord este un alt duel David-Goliath făcut cu armele francheţii, o victorie duioasă, emoţionantă ce mizează pe tandreţe – o infinită tandreţe prin glasul căreia ştiu să vorbească atât de bine micii prinţi din marea literatură.” (Adina Darian)

Despre o anume nebunie

Întrebarea cu care începe Testamentul unui nebun de Ioan Ianolide („Cine este atât de nebun ca să dea crezare unui nebun?!...”) îmi amintește de replica lui Keti Barateli din filmul Căința (Tenghiz Abuladze, 1984): „Sunt nebună, nu? Mâine mă vor lua de aici și mă vor duce la balamuc.” Ea este adresată lui Tornike Aravidze, adolescentul pur ce vrea să știe ce s-a întâmplat în cumplitul tăvălug al istoriei (perioada stalinistă în care bunicul său, primarul Varlam, a jucat un rol decisiv). Nu există nicio căință în filmul lui Abuladze (totul nu e decât imaginația lui Keti, stârnită de o știre la rubrica decese dintr-un ziar, de unde află de moartea lui Varlam), așa cum societatea românească (de dinainte de 1990 sau de după 1990) este încă prea puțin pregătită să-și asume căința pentru ororile săvârșite printr-o împreună lucrare la „facerea lumii” după chipul și asemănarea „orânduirii” bazate pe lupta de clasă împotriva „burgheziei” și „capitalismului”. (Tot nebun avea să fie considerat și evreul creștinat Nicolae Steinhardt, mai ales de cei de un neam cu el: ”Nebun. Am şi eu o reputaţie de nebun bine stabilită, mai ales printre amicii evrei. Ce bine mi-a prins nebunia aceasta în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce mă făceam dacă nu eram nebun? înnebuneai! îmi răspunde raţiunea.”, Jurnalul fericirii)

Căința (un film de Tenghiz Abuladze, 1984)

Un strop de bunăvoință

Perioada campaniei electorale anunță, invariabil, inflamarea sentimentelor naționale. Ba chiar și religioase. Unii lideri politici (și nu numai) nu ezită să-și transforme în capital electoral identitatea – formală – de creștin ortodox, pe lângă – evident – virtutea de „bun român”. „Mulți, dar proști” spune Moțoc; „Proști, dar mulți” îi răspunde Lăpușneanul. Cațavenci suntem – măcar în zilele fierbinți din timpul alegerilor – cu toții. Sau nu. Pentru că mai există o anumită parte a „norodului” care – cu timp și fără de timp – vrea cu tot dinadinsul să o rupă cu trecutul, să-și proclame neobosit „năpârlirea” și asumarea noii identități. Dacă se poate, cea nord-americană, de tip melting pot.

Îmi amintesc o discuție avută cu o româncă în Marea Britanie. Dorea să fie cât mai British, cât mai „modernă”, mai „de-a lor”. Nu mai știu cum a venit vorba despre filmul Moromeții. Filmul (ca și cartea) îi producea silă nu datorită calităților artistice, simplul fapt că „e cu țărani” o îngrozea și-i stârnea oroare. Până la un punct, e de înțeles dorința de „emancipare” a celor care au ales să pună un alt început vieții lor, în străinătate. Asumarea noii „identități” e mai ușoară atunci când te dezbari, ca de ciumă, de tot ceea ce te leagă de patrie: credința strămoșilor, copilăria, școala, familia. Limba maternă însăși devine o povară. Aud câteodată pe unii care spun că nu vor să o mai vorbească pentru că le „face rău”. Și pentru că e dureros (dacă nu cumva cu neputință) a șterge cu buretele totul, a te preface că toate acestea nu au existat, mulți găsesc un țap ispășitor în, vai, abstracta noțiune de țară. Aceeași țară căreia i se aduc deșănțate osanale de politicieni și votanți ultrasensibili la discursul naționalist. Ea, țara, este pricina tuturor relelor, ea, țara, este iadul. Ea, țara, devine o obsesie, un cal de bătaie. Pentru birocrația ei, pentru „infernul comunist”, pentru un fantasmagoric regim terorist, uitând (sau neștiind) că „tirania Puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul”, dar şi „prefacerea libertăţii în nebunie, desfrâu, dezmăţ, anarhie” (Nicolae Steinhardt) sunt la fel de vătămătoare.

OK, România – din 1944 până în 1989 – a fost o închisoare. Dar chiar și așa, dacă atunci când o părăsești te alegi cu sentimente de acreală, „închisoarea şi suferinţele au fost de haram”.  O spune un evreu care s-a creștinat – clandestin – într-una din pușcăriile politice de la începutul anilor 60, care s-a declarat „sută-n sută evreu și mie-n sută român”. Sigur, ține de constituția sufletească a fiecăruia în parte, ține de o anumită zestre (familie, educație, împrejurări etc.) de care dispune fiecare. Și mai ales de o „nebunie” numită bunăvoință. Numai așa rezultatul poate fi „un complex de linişte şi de înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie”. Numai atunci – scrie Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii – „închisoarea şi suferinţele au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla”. Pentru că „puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut”.

Moromeții - afiș (detaliu)

 http://atelier.liternet.ro/articol/14778/Marian-Radulescu/Un-strop-de-bunavointa.html