Am dorit mult să revăd Aferim!
(a opta oară) la Festivalul Plai, desfășurat în Pădurea Verde, la ieșirea
din Timișoara. Am ajuns printre primii în cortul de la Casa Filmului,
gospodărit de echipa „Marele Ecran”, înfrățită cu „Pelicula culturală” – ultimele
redute care, oficial, mai apără filmul de artă în orașul de pe Bega. Cum mai
era ceva vreme până să bată gongul (era aproape miezul nopții), am ieșit în bătătură
la taifas. Îi spuneam lui Lucian Mircu, la un moment dat, că Morgen-ul lui Marian Crișan (l-am văzut întâia
oară vara asta), va fi o glumiță nevinovată față de invaziile „pe bune” care –
până la urmă – n-o să ocolească țărișoara noastră. S-a încins apoi o mini-dezbatere
cu iz multiculturalist, anarho-liberalist, pe tema imigranților. N-am zis
nimic. La sfârșit, Lucian m-a luat direct: „Zi și tu ceva că ai tăcut mereu!...”
Ce să spun? – l-am întrebat. „Dacă ești pro sau contra. Ce crezi că trebuie
făcut ca să fie bine?” ... Ca să fie bine?! Dar când a fost bine? Și, în fond,
ce-nseamnă bine? Bine pentru cine anume? Ca răspuns, mi-a venit în cap replica
Marianei Mihuț (preoteasa din Balanța):
„Iar ați dat-o pe politică! ...”
Am reintrat în cort. Chiar înainte de Aferim! începuse o proiecție cu câteva scurt-metraje. Am prins doar
Megatron (regia: Marian Crișan),
despre care știam că primise un Palme d’or la Cannes, în 2008. Drama de acolo e universală
și nu ține seama de etnii, de orânduiri sociale, de vremuri. Familia făcută
țăndări, primele semne de revoltă față de mamă ale unui copil părăsit de tată
sunt evergreen. Inocența neprotejată
și adulții lipsiți de maturitate ce sluțesc sufletele copiilor pe care, într-un
fel sau altul, îi lasă în părăsire, sunt și teme ce străbat filmele lui Radu
Jude. În decorul din Aferim! se disting
adesea trei cruci. Mari, masive, ca de piatră, sau din lemn, de o mai mică
anvergură. Ele amintesc de crucile ce se zăresc pe dealurile din Moara cu noroc. Și, mai recent, de cruciulițele
ce atârnă ostentativ de oglinzile retrovizoare ale mașinilor din alte două filme
ale lui Radu Jude (Dimineața, Cea mai
fericită fată din lume). La o privire mai atentă, nu e vorba despre niște
simple elemente de decor. Ele poartă cu sine o stare, la fel ca semnul crucii
făcut – convențional, dintr-un fel de panică religioasă – de către personajele ce
participă la „rugăciunea pentru mai grabnica ieșire a sufletului” din Ca o umbră de nor al aceluiași Jude. Acolo,
un singur personaj avea îndrăzneala să le renege: „Eu nu particip la așa
ceva!”. În filmele lui Radu Jude, crucile sunt „personaje dramatice” pe post de
„vestigii”, de „reminiscențe”, de „racile” (cum numea icoanele pe sticlă – „chestii
d-alea de nu ne mai dezbarăm noi și ne critică” – speculantul jucat de Toma
Caragiu, într-un cunoscut moment televizistic) pe care – și pentru câtă vreme,
rămâne de văzut – mulți le mai iau în seamă. Recent, un utilizator de facebook,
mai în glumă, mai în serios, își exprimase convingerea că atunci când „babele
cu colaci și colive” vor dispărea din biserici, va dispărea și credința. Se referea
la aceste părți de continent unde Biserica mai păstrează încă o serie de
tradiții din vechime, multe la granița cu superstițiile, mimate cu automatism
și fără discernământ.
Cu gândul la nuanțele din Aferim!, la fascinantul său personaj dramatic numit coloană sonoră,
la replicile din off extrem de încărcate
de sens, la costume, la inteligența și umorul dialogurilor, la poveste și distribuție,
mi-au revenit în memorie crucile și troițele pe lângă care – mereu cu indiferență
ori cu sterilă religiozitate – trec personajele din Aferim!. Și mi-am zis că acolo, în taina lor se află răspunsul pe
care nu i l-am dat lui Lucian. Pentru că ea, crucea, este prețul suprem pe care
îl poate plăti cineva atunci când alege să devină și să rămână om. Cinghiz
Aitmatov, Stigmatul Casandrei: „Când
îți alegi o astfel de cale, prețul este întotdeauna foarte mare. A fost cândva
o lecție înălțătoare pentru toate timpurile. Prețul a fost Golgota. Fiecare își
are prețul lui.”
