Play Aferim @ Plai

Am dorit mult să revăd Aferim! (a opta oară) la Festivalul Plai, desfășurat în Pădurea Verde, la ieșirea din Timișoara. Am ajuns printre primii în cortul de la Casa Filmului, gospodărit de echipa „Marele Ecran”, înfrățită cu „Pelicula culturală” – ultimele redute care, oficial, mai apără filmul de artă în orașul de pe Bega. Cum mai era ceva vreme până să bată gongul (era aproape miezul nopții), am ieșit în bătătură la taifas. Îi spuneam lui Lucian Mircu, la un moment dat, că Morgen-ul lui Marian Crișan (l-am văzut întâia oară vara asta), va fi o glumiță nevinovată față de invaziile „pe bune” care – până la urmă – n-o să ocolească țărișoara noastră. S-a încins apoi o mini-dezbatere cu iz multiculturalist, anarho-liberalist, pe tema imigranților. N-am zis nimic. La sfârșit, Lucian m-a luat direct: „Zi și tu ceva că ai tăcut mereu!...” Ce să spun? – l-am întrebat. „Dacă ești pro sau contra. Ce crezi că trebuie făcut ca să fie bine?” ... Ca să fie bine?! Dar când a fost bine? Și, în fond, ce-nseamnă bine? Bine pentru cine anume? Ca răspuns, mi-a venit în cap replica Marianei Mihuț (preoteasa din Balanța): „Iar ați dat-o pe politică! ...” 

Am reintrat în cort. Chiar înainte de Aferim! începuse o proiecție cu câteva scurt-metraje. Am prins doar Megatron (regia: Marian Crișan), despre care știam că primise un Palme d’or la Cannes, în 2008. Drama de acolo e universală și nu ține seama de etnii, de orânduiri sociale, de vremuri. Familia făcută țăndări, primele semne de revoltă față de mamă ale unui copil părăsit de tată sunt evergreen. Inocența neprotejată și adulții lipsiți de maturitate ce sluțesc sufletele copiilor pe care, într-un fel sau altul, îi lasă în părăsire, sunt și teme ce străbat filmele lui Radu Jude. În decorul din Aferim! se disting adesea trei cruci. Mari, masive, ca de piatră, sau din lemn, de o mai mică anvergură. Ele amintesc de crucile ce se zăresc pe dealurile din Moara cu noroc. Și, mai recent, de cruciulițele ce atârnă ostentativ de oglinzile retrovizoare ale mașinilor din alte două filme ale lui Radu Jude (Dimineața, Cea mai fericită fată din lume). La o privire mai atentă, nu e vorba despre niște simple elemente de decor. Ele poartă cu sine o stare, la fel ca semnul crucii făcut – convențional, dintr-un fel de panică religioasă – de către personajele ce participă la „rugăciunea pentru mai grabnica ieșire a sufletului” din Ca o umbră de nor al aceluiași Jude. Acolo, un singur personaj avea îndrăzneala să le renege: „Eu nu particip la așa ceva!”. În filmele lui Radu Jude, crucile sunt „personaje dramatice” pe post de „vestigii”, de „reminiscențe”, de „racile” (cum numea icoanele pe sticlă – „chestii d-alea de nu ne mai dezbarăm noi și ne critică” – speculantul jucat de Toma Caragiu, într-un cunoscut moment televizistic) pe care – și pentru câtă vreme, rămâne de văzut – mulți le mai iau în seamă. Recent, un utilizator de facebook, mai în glumă, mai în serios, își exprimase convingerea că atunci când „babele cu colaci și colive” vor dispărea din biserici, va dispărea și credința. Se referea la aceste părți de continent unde Biserica mai păstrează încă o serie de tradiții din vechime, multe la granița cu superstițiile, mimate cu automatism și fără discernământ.  

Cu gândul la nuanțele din Aferim!, la fascinantul său personaj dramatic numit coloană sonoră, la replicile din off extrem de încărcate de sens, la costume, la inteligența și umorul dialogurilor, la poveste și distribuție, mi-au revenit în memorie crucile și troițele pe lângă care – mereu cu indiferență ori cu sterilă religiozitate – trec personajele din Aferim!. Și mi-am zis că acolo, în taina lor se află răspunsul pe care nu i l-am dat lui Lucian. Pentru că ea, crucea, este prețul suprem pe care îl poate plăti cineva atunci când alege să devină și să rămână om. Cinghiz Aitmatov, Stigmatul Casandrei: „Când îți alegi o astfel de cale, prețul este întotdeauna foarte mare. A fost cândva o lecție înălțătoare pentru toate timpurile. Prețul a fost Golgota. Fiecare își are prețul lui.”