Duminică la ora 6 - O puritate solitară

Duminică la ora 6 a apărut într-un moment de relativă deschidere cultural-politică în România. Filmat în 1965 și difuzat începând cu ianuarie 1966, debutul în regia de film a lui Lucian Pintilie avea să se bucure de o anume recunoaștere (internă și internațională) pentru dimensiunea sa experimentală. În anul premierei, Duminică la ora 6 a primit Premiul special al juriului, Premiul mișcării de experiment și de cinecluburi, precum și Premiul special al criticii la Festivalul de la Mar del Plata, Argentina. Alte opere experimentale, realizate cu doar câțiva ani în urmă, aveau să fie cenzurate, interzise ori primite cu parcimonie de critica din țară. Printre ele, Viața nu iartă, Casa de pe strada noastră, Țărmul nu are sfârșit, Anotimpuri. Meandre, al treilea lung-metraj de Mircea Săucan, filmat tot în 1965, a ajuns pe ecrane abia la sfârșitul lui 1967, iar opoziția critică față de el a fost cu mult mai puternică decât acceptarea.  

Dan Nuțu & Irina Petrescu

Aflat la debut, Lucian Pintilie povestea încă din timpul filmărilor, că povestea de dragoste din Duminică la ora 6 – „simplă, generoasă, închegată în vremuri neobișnuite, vrăjmașe” – se sfârșește tragic. Eroii, cu o „puritate solitară”, dăruiți „unei vocații și unor convingeri înalte, marilor idei și marilor pasiuni” (Valerian Sava), au ales „calea demnității, a luptei, respingând indiferența, lașitatea, inerția” (Lucian Pintilie). Regizorul suprinde „pe viu”, fără poleială și artificializare, fără să „trișeze”, ceea ce eroii săi (interpretați de Dan Nuțu și Irina Petrescu) resping. Existențele personajelor se consumă „firesc, cotidian”, narațiunea – simplă, convingătoare – prelucrează insolit experiențele neorealiste. (Pe drumul deschis de el au mai mers cu succes, în anii 70-80, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Dinu Tănase.) Pe măsură ce filmul prindea viață, scenariul inițial a devenit, „pretextul unei alte povestiri” eliberate de rigidități, de „cursivitate” și „detailare epică”. Pintilie avea să descopere „frumusețea reacțiilor surprinse pe viu”, „senzația extraordinară a decalajelor sonore, a neconcordanței imaginii cu sunetul”, „frumusețea pur cinematografică a ideii de retrospecție” și, în sine, „o incapacitate organică de a povesti cursiv”.  

Dan Nuțu & Irina Petrescu

Confruntările cu critica și publicul din România, cu „exaltații noștri” și „retrograzii noștri”, apoi cu juriul, publicul și mișcarea de avangardă în Argentina, l-au convins pe Lucian Pintilie să dezvolte „cu o încăpățânare pe care nu o puteți bănui” ce este bun și valoros în Duminică la ora 6. Lucrările sale viitoare realizate în România până în 1990 (neorealistul Reconstiruirea și grotescul De ce trag clopotele, Mitică) aveau să suprime ce este „prost, formal, caduc, epigonic” în filmul de debut, însă difuzarea lor a fost problematică. După câteva săptămâni de proiecții în care a făcut săli arhipline, Reconstituirea a fost arbitrar interzis, iar ecranizarea după opera lui I.L. Caragiale a fost prezentată publicului abia în 1990. De atunci Pintilie avea să-și ia revanșa pentru anii când numele său a fost tabu, desăvârșindu-și opera cu noi titluri de referință în cinematografia românească: Balanța, O vară de neuitat, Prea târziu, Terminus paradis, După-amiaza unui torționar, Niki & Flo, Tertium non datur.  

Irina Petrescu

Avocatul diavolului

Tablou de Dan Voinea

Discuţiile cu un pretins ateu – atunci când nu derapează înspre blasfemii şi schimburi de replici necuviincioase – pot fi, în felul lor, extrem de folositoare. Pretins ateu (sau necredincios) pentru că, în ciuda atitudinii ostile față de „născocirile popești”, are o credință a sa. Are convingeri pe care și le apără cu religiozitate.

Am călătorit, într-una din polemicile amicale cu un astfel de „liber cugetător”, către „anul zero", şi am ajuns să vorbim despre naşterea lui Hrist-omul. Care, mi-a atras el atenţia, „era şi el un contestatar”, un – de ce nu? – „protestant”, indiferent față de icoane (care, oricum, nu apăruseră încă) şi canoane pe care „popii le-au născocit” (evident, ca „opium pentru popor”). Cu alte cuvinte, Hrist-ul din Tradiţia Bisericii („în eventualitatea că ar exista unul, nu mai mulţi”, adaugă amicul meu) cu care prefera Dostoievski să rămână (dacă ar fi fost pus să aleagă între Hristos şi adevăr) este total diferit de „Hrist-ul istoric” (acela ilustrat – „realist”, edulcorat, pietist – în tot felul de tablouri religioase şi icoane necanonice şi care, ne spune Scriptura, se plimba pe Pământ acum două mii de ani). Prin urmare, idealul Bisericii (aşa cum – solemn, transfigurat – este „captat”, între altele, şi în splendoarea icoanelor canonice bizantine, adresate celor ce văd şi care, la rândul lor, corectează văzul celor ce vor să şi-l îndrepte) – „un ideal între altele” (ce politically correct sună!), care „a apărut, oricum, câteva sute de ani mai târziu de la Întrupare” – este, chiar dacă „lipsit de intenţii viclene”, tot o „făcătură”. Şi încă ceva: De ce n-ar ajunge, se întreba retoric amicul meu, „relaţia personal” (prin care ne putem implicit şi „despătimi” singuri) cu acest Salvator? La ce mai e nevoie de „iertarea popilor”, de inutila „scenografie” ilustrativă a iconostasului, a icoanelor, a formelor care – oricât de subtile, de meritorii estetic – „nu au nicio legătură cu adevărata credinţă”? Argument, nu îmi pot reţine remarca, protestant (deci anti-bisericesc, „illuminist”) par excellence.

Ceea ce mi-a dat de înţeles acest aproape al meu e că mult comentata, predicata, proslăvita metanoie trebuie musai să se regăsească în stilul de viaţă al omului care pretinde că s-a convertit. Altfel, dacă nu s-a întâmplat nicio schimbare esenţială în praxis, la ce bun tam-tamul cu theoria (credinţa ortodoxă, bla-bla-bla)? În ce constă atunci convertirea? Şi are dreptate. Pentru că orice om ce a înţeles nevoia sa de schimbare lăuntrică ştie că are nevoie ca de aer să se cerceteze, să-şi pună în balanţă gândurile, vorbele, faptele. Şi mai ales să nu obosească nicicând a se bucura. Să fie, cum se spune, „sarea pământului”. Să ardă. Iar un amic – aparent incomod şi contestatar – care, din când în când, să-i aşeze oglinda în faţă e absolut necesar. E un „volant” nepreţuit. Totul, chiar şi „strâmbele” venite din partea unuia certat cu Biserica (din cauza „nevredniciei preoţilor”, „superstiţiilor”, „credinţelor populare”, „dezacordurilor dintre credincioşi” etc.), lucrează pentru desăvârşirea şi cercetarea noastră. Pentru verificarea crezului nostru intim pe care se cuvine a-l trăi (aceasta, de fapt, este reala mărturisire a lui) neprecupeţit. Iar noi, cei vizați, să deschidem ochii mari şi să rezistăm, cu egală putere, ispitelor – atât celor „de-a dreapta”, cât şi celor „de-a stânga”.

Câțiva ani mai târziu m-am reîntâlnit cu amicul meu. Era într-o sâmbătă seara și ieșisem câteva minute din restaurantul unde participam la petrecerea prilejuită de îmbisericirea (botezul) unui prunc. Mi-a spus, printre altele, că – după 20 de ani – a recitit Biblia (într-una din versiunile ortodoxe) și că are câteva întrebări. Din start a ținut să precizeze că nu subscrie ideii conform căreia textul biblic este „Cuvântul lui Dumnezeu” doar în (și pentru) Biserică. Mai exact, acelei Bisericii cum avea să fie articulată (organizată) în veacul al patrulea, în acel context istoric în care, alături de canonul scriptural avea să fie formulat și canonul iconografic și simbolul credinței ș.a.m.d. Scriptura, zice el, este „Cuvântul lui Dumnezeu” în sine, chiar și (sau mai ales) în afara paradigmei ecleziale. Curios cât de protestantizată este gândirea unor „liber cugetători” (și adesea chiar a multor „drept credincioși”). E ceva care îi înfricoșează în Scriptură, astfel că nu se pot debarasa de ea cu una cu două, așa cum – spun ei – pot să se debaraseze (să ignore, să conteste) Tradiția Bisericii. Bunăoară, ce l-a pus pe jar pe amicul meu este un scurt pasaj evanghelic în care se spune că păcatul împotriva Duhului Sfânt este fără de răscumpărare, chiar dacă păcatele (hula) împotriva Fiului sau a Tatălui este, cumva, pardonabilă. Amicul meu a vrut să știe ce înseamnă, concret, „hula împotriva Duhului Sfânt”. Felul în care a pus problema era, desigur, legalist. Se aștepta la un răspuns exact, la obiect, fără apofatisme și ambiguități. Pentru că, a continuat el, dacă acest păcat este fără de iertare, ce sens mai are promisiunea hristică a iertării ce implică orice fel de păcat săvârșit, deci și pe acesta – blestemat, impardonabil, fără de ieșire. Argumentul că o taină se deslușește prin trăirea ei, prin participarea la ea, nicidecum prin „explicarea” ei „detaliată” și„ definitivă”, n-a ținut. Nici acela că Duhul Sfânt (și, implicit, Tradiția Bisericii) nu se poate circumscrie unei definiții. Ori acela că stăruirea în indiferență ori în resentiment față de cel de lângă mine este o formă de hulire împotriva Duhului Sfânt. (Cuv. Sofronie de la Essex: „Adevărata dragoste de Dumnezeu se răsfrânge într-o adevărată dragoste pentru om.”) N-am fost vrednic să „traduc” pentru un „necredincios” ceea ce cred. Să vorbesc, altfel spus, pe limba lui.

Am rămas cu același gând: chiar în Biserică fiind, iar nu „în afara” Ei, mult prea des primim de-a gata idei fără să ne punem întrebări. Cum e, poate, și aceasta, referitoare la iertare, știind prea bine că – potrivit unui anume pasaj din Evanghelie – există ceva care nu poate fi iertat. (Dar ce înseamnă să fii iertat? Cu câteva minute înainte de această discuție îi vorbisem fiului meu cel mare despre perspectiva legalistă și despre cea ontologică asupra iertării. Chiar așa: Ce mai înseamnă, cu adevărat, viziunea ființială asupra iertării, împăcării, păcatului, câtă vreme în vitrinele atâtor biserici se află tocmai răspunsuri și rezolvări-iertări legaliste, contabilicești? Dar poți oare defini cu exactitate iertarea ca devenire întru ființă?) Amicul meu, care – nu e puțin lucru! – caută să se lămurească, are dreptate. Totuși, din perspectiva unui demers „logic”, de contabil ce nu admite „intervenția popească”, lucrurile ce țin de iertare și ne sunt rezervate, de sus de undeva, nu se pot vedea decât așa: arbitrar, implacabil, absurd. Iertarea (pentru orice, inclusiv acel „Toate câte veți cere cu credință veți primi”) și „făptura cea nouă” (acel „Spăla-mă-vei cu isop și mă voi curăți”, acea „defecțiune sufletească” reparată[1]) după care tânjește sufletul omului atunci când se știe maculat, e un non-sens.

Când am intrat din nou în restaurant, în play list-ul DJ-ului s-a nimerit să fie cunoscuta melodie disco, Rasputin. Cei de la Boney M cântau despre Biblie și zelul ciudatului călugăr-predicator-vindecător („He would teach the Bible like a preacher”). De fapt, nu e vorba despre niciun „preacher” („predicator”). Chestiunea iertării sau a rușinii tămăduitoare și mântuitoare (față de răul și urâciunea de care știi că te faci vinovat), ține, în ultimă instanță, de conștiința ta – necuantificabilă, nepipăibilă, nedefinibilă, deci „nereală” („Milă voiesc, nu jertfă” – spune Împăratul Slavei). Este exact ceea ce un spirit iscoditor curios de „evidențe” (asemenea Scriitorului și Profesorului din Călăuza) nu poate primi. Chiar așa, cum să te împaci cu gândul că primul în împărăția cerurilor a fost unul din cei doi tâlhari de pe cruce?!...

---

[1] „orice defecțiune sufletească / poate fi reparată – strigă duhovnicul; / orice anvelopă / poate fi facută să nu mai rasufle / – spuse vulcanizatorul; / orice ogor bătut de grindină / poate fi reîsămânțat / – spuse fermierul; / pot face din orice cel puțin un ce / – spuse decis recondiționerul; / vacile sunt un bun teren de investiție / – spuse bancherul veterinar / și toti, în afară de primul, / aveau perfectă dreptate” (Lucian Avramescu). Iar noi, câtă vreme nevoia de poezie este adormită în noi, vrem să avem de a face cu toți, în afară de primul. Nicolae Steinhardt, despre felul în care lucrează Dumnezeu: „Ni se cere – invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură – ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt. Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic Francezii. Iar Englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios.”