La justa valoare

Versurile lui Ioan Alexandru - „Copilul de pe scândura de balans a plecat / uitându-și toată greutatea în mine. / Cine o să mă mai echilibreze vreodată?” - ar putea sta drept motto pentru filmul lui Cristi Puiu, Aurora. Sebastian Ceolca (critic de film) spunea că vor mai trece ani până va fi apreciat la „justa valoare”. Și are dreptate. Dar numai acest film? Ce facem cu filme de Mihu, Marcus, Săucan, Pintilie, Pița, Veroiu, Tatos, Daneliuc, Demian, Tănase ș.a. (nota bene: din „anii ăia”)? Ce facem, de ce nu?, cu „All you need is love” al Beatles-ilor? Este, acest cântec, înțeles la „justa valoare”? Sau cu „Milă voiesc, nu jertfă!” al Mântuitorului? Ce facem cu opera pop-rock, Jesus Christ Superstar (1973)? A fost ea înțeleasă la „justa valoare”?
Orice film de autor, atunci când - așa cum se întâmplă, de 15 ani încoace, cu strădaniile lui Puiu, Mungiu, Porumboiu, Jude, Muntean, Sitaru ș.a. - caută să nu mintă, să nu aducă pe ecran osânza unui sentimentalism ieftin ori o ideologie, ci să înțeleagă, să priceapă și să se priceapă, n-are cum să fie apreciat la „justa valoare”. La o astfel de apreciere se ajunge prin efort. Iar spectatorul de film (deprins cu filme-conservă), ca și cititorul de literatură (sau, mai ales, de poezie) nu este pregătit pentru acest efort. Astfel, deslușim „justa valoare” a unui film, a unei cărți în măsura în care ne eliberăm de prejudecăți, de pripeala cu care lipim etichete și dăm verdicte.