Destruparea cuvântului

„Rațiunea omului slab este nebunie” – scria Eugen Ionescu. Revizitând niște gânduri-inscripție lăsate de Aurora lui Cristi Puiu (scenariul și regia), am simțit cum se leagă niște ițe. Bunăoară, acest puternic film de autor îmi pare că – în felul său laconic, încărcat însă de o tensiune semantică a unei gândiri cu vedere – transmite un dor nebun după uitata împreună-strădanie pe care-o numim familie (cândva, „celula de bază a societății”). Mă gândesc la felul în care Viorel (jucat de Cristi Puiu pentru ca „Madame Bovary c’est moi” să funcționeze până la capăt) se raportează la tatăl său vitreg, la felul în care – cu o „inimă vârtoasă”, cu un calm ce-ți dă frisoane – ține să-i transmită  că locul tatălui său natural nu poate fi ocupat de nimeni altcineva. Apoi la felul în care, la secția de poliție (unde a ajuns ca să mărturisească omorurile săvârșite dintr-un exces de izolare în propria sa minte, dintr-o exagerată „raționalizare” ce-l împiedică să facă „negocierile” necesare cu cei din imediata sa apropiere), vorbește despre defunctul său mariaj (din acte) și despre divorțul cu care nu poate să se împace. Fiecare din noi, mărturisea Cristi Puiu, este un posibil criminal. 

Cristi Puiu & Clara Vodă în Aurora

Ioan Alexandru: „Copilul de pe scândura de balans a plecat / uitându-și toată greutatea în mine. /
Cine o să mă mai echilibreze vreodată?” Aurora este filmul acestei angoase a celui ce suportă în sine  greutatea copilului care „a plecat” și a neputinței de a mai comunica. Daimonul care – la fel ca și în cazul lui Nichita Stănescu – îl somează pe regizor („Schimbă-te în cuvinte, precum îți zic!”) primește același răspuns: „Te aud și ce să fac eu, / chiar dacă te aud ce să fac eu, / eu ce pot să fac eu?”. Cristi Puiu este cineastul convins că „vorba arde, / verbul putrezește / iar cuvântul / nu se întrupează ci se destrupează”. În filmele sale, cuvintele – eliberate de orice balast livresc, de orice afectare teatrală – se întrupează, nota bene, cinematografic. El aude și vede, însă nu explică. De ce ar face-o? Ce e de explicat într-o secvență precum cea în care Viorel stă la volanul mașinii sale oprite, mănâncă un sandwich, zărește câteva siluete pe stradă (doi bărbați, dintre care unul în straie preoțești, ce țin de mână două fetițe, și două femei tinere care vin în urma lor), apoi pornește ștergătoarele să îndepărteze stropii de ploaie de pe parbriz ca să vadă mai clar. Să încerce să înțeleagă, cum ar veni, ce-nseamnă să fii laolaltă – și să te bucuri – cu familia, cu rude, cu prieteni. Cei șase trecători anonimi din momentul cu pricina par  să transmită o anume stare de firesc, de real, de comuniune la care, printr-o obositor de contabilicească gândire (avea dreptate Nietzsche), nu se poate ajunge.  

Cristi Puiu

Există, undeva la nivelul n de lectură al acestui dificil și complex film, o stare bine definită, ce nu admite compromisuri, de „iubire ce nu se poate tăia cu cuțitul” (Constantn Noica). Fără să fie câtuși de puțin moralist, Cristi Puiu îmi pare că a filmat Aurora mai ales din nevoia de a găsi o expresie – profund cinematografică – pentru toate interogațiile și reflexiile sale cu privire la familie și copii într-o lume atomizată și din ce în ce mai înnebunitoare, în care tocmai valorile familiale sunt și cele mai vulnerabile. Adevărata crimă din filmul lui Puiu este însă „tăierea cu cuțitul” – în sens metafizic – a unei relații de familie ce se voia inițial proiectată în veșnicie.