Mă gândesc la momentul Solaris, această oază de apă vie, care, dacă am ști să o întrebuințăm așa cum se cuvine, ne-ar putea vindeca de atâtea și-atâtea angoase. Concret, am putea să deprindem somnul acela ușor pe care - dintr-un fel de reflex milenar - ni-l urăm unul altuia, înainte de culcare. Există, în filmul lui Tarkovski, o întreagă meditație pe tema somnului (cu aluzii și referiri explicite la Don Quijote de Cervantes), a bucuriei de a putea dormi liniștit. Iar nu agitat, bântuit de coșmaruri, asemenea astronauților din filmul în cauză. Implicația (aici, la fel ca în Andrei Rubliov, la fel ca în Călăuza) este că, de câte ori ne angajăm peste zi, în conversații înverșnate, de câte ori osândim pe unul și pe altul cu veninul gândului nostru, avem parte de somn agitat, de coșmaruri. În cazul în care conștiința (personajul central în aceste filme, ca de altfel în toată opera lui Tarkovski) ne e vie. Dacă nu ne-a amorțit, ea, conștiința, ne activează tainic resentimentele pe care le-am rostit peste zi, dând naștere la metamorfoze ciudate. În Solaris, ele, gândurile, se întrupează. Primim ceea ce e mai adânc în inima noastră. Primim, în somn, monștrii întrupați din gândurile noastre neîndurătoare pe care, peste zi, le-am înaripat în vorbe. Dimensiunea de taină a cinema-ului: aceea de a ne deprinde cu isihia, de a ne deprinde cu tăcerea. De a ne ajuta să credem că ne putem dori o „ardere de tot” a fiecărui gând pizmaș, a fiecărei frustrări. Unde? În lumina clocotitoare a soarelui, de exemplu. În oceanul gânditor numit Solaris. Poate că și acesta e tâlcul capodoperei de (con)știință și ficțiune a lui Tarkovski.
 |
| Solaris |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu