Mă uitam de dimineață la gaura căscată în mormântul mamei ... Ca și cum ar fi vrut să-și facă loc înapoi în lumea fizică a celor ce încă văd numai în ghicitură. Dar adevărata prezență a mamei aveam să o simt - meta-fizic - abia spre seară, în timp ce - din sala 2 a TNT - urmăream spectacolul Casa cu pisici, montare a Teatrului Mic din București. M-am gândit și la Oglinda lui Tarkovski, film născut tot dintr-un dor imens de chipul mamei. O nostalgie e povestea lui Radu Iacoban, o dureroasă emoție a drumului înapoi. Fiica (Ilinca Manolache), la fel ca fotograful din ultima scenă din Blowup, intră în jocul mamei (Emilia Dobrin). Nu știe cum să-și iubească mama. (Dan Nuțu, 100 lei: „Vreau să iubesc! Vreau să te iubesc!”) Părinți și copii care nu știu să comunice între ei. Mama nu știe cum să-și iubească fiica risipitoare care, totuși, caută calea întoarsă. Bunătatea ca dat al firii. Menajera (Andreea Grămoșteanu) e bună că așa a făcut-o mama ei. Binele - ca și Harul - e nenăscut, nefăcut. Nu e o virtute pe care să o achiziționezi. E doar o stare de nostalgie, o „devenire întru ființă”, întru ființa cea dinainte de căderea în vicleșug.
M-a cuprins un năprasnic dor de mama privindu-le pe Emilia Dobrin și pe Ilinca Manolache. Și mi-am amintit și de agonia mamei lui Harry (jucată de Ellen Burstyn) din Requiem for a Dream, de Mama și fiul de Sokurov, de versurile lui Evtușenko:
Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că
ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a
frânt?...
Mă ascund în clişee: „Hai calmează-te! Ce va fi,
vom vedea!”
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea. Nu mai
scot un cuvânt.
Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.
 |
| Emilia Dobrin & Ilinca Manolache în Casa cu pisici |
