Concert cu morală

Duminică, 30 octombrie, 2016, 18 p.m. Am ajuns cu Theodor la fix la concertul de muzică simfonică nouă (contemporană) ținut într-o filarmonică - de astă dată - aproape goală. Am ascultat muzici de Octavian Nemescu, Cornelia Tăutu, Jean Pascal Chaigne, Doina Rotaru, Ivana Stefanovic, Laura Manolache interpretate de Sorin Petrescu, Doru Roman, Ionuț Ștefănescu, Alexandra Guțu, Vlad Faur. Ce m-a surprins, recunosc, a fost prezența unui preot ortodox, pe scenă, pe post de raisonneur, de comentator sfătos, în pauzele dintre lucrările muzicale, inclusiv de tălmăcitor al pericopei evanghelice din ziua în curs (mai exact, la Duminica săracului Lazăr și a bolnavului nemilostiv). Toate bune și frumoase, a fost un „concert cu morală”, deși - mărturisesc - îmi place să descopăr singur, fără intermediari, viața și morala unei experiențe artistice. În plus, muzica - atunci când e muzică - tocmai de aceea place: pentru că lasă ascultătorul să-și proiecteze propria poveste. Nu cred că are nevoie de „cârja” unei paradigme epice - nici măcar din Sfânta Scriptură - pentru a fi deslușită, înțeleasă, iubită.
La un moment dat, amfitrionul în sutană a invitat publicul să țină un moment de reculegere pentru martirii Revoluției 1989 și - surpriză! - pentru victimele incendiului din clubul bucureștean „Colectiv”, de anul trecut. De ce surpriză? Pentru că alți purtători de sutane din BOR (inclusiv titrați în filosofie și filologie) nu s-au sfiit să înfiereze atunci cu „sfântă mânie” pe cei care n-aveau altceva mai bun de făcut decât să caute și să primească ritmurile alea „sataniste” (muzica rock, nu-i așa, e „satanistă”) și să adauge că au primit ceea ce au căutat la acel Halloween party (din ziua concertului): moartea. Despre ce Biserică vorbim atunci?
Mă întreb însă dacă muzica este relevantă pentru publicul meloman doar atunci când e „tălmăcită” printr-o grilă bisericească, ortodoxă. Dar câți din spectatorii care, săptămânal, umplu sălile Filarmonicii Banatul sunt și fervenți enoriași ai vreunei parohii ortodoxe? Iar dacă nu sunt, ce rost avea dreptcredinciosul personaj raisonneur? Și chiar dacă ar fi, ceea ce s-a întâmplat la Capitol în ultima duminică din octombrie 2016 ține de artă (iar nu de politică) și se adresează celor care iubesc arta (inclusiv arta modernă, contemporană), chiar atunci (sau mai ales atunci) când nu este însoțită de comentarii moralizatoare despre cât de minunată este viață și cât de bun este Dumnezeu. Sau, cine știe, poate sunt eu prea sensibil. Poate că, pentru cei mai mulți, nu e de ajuns imaginea pe care - un poem, o carte, un tablou, o muzică, un film - o creează în mintea acultătorului/cititorului/privitorului. Poate că sunt destui care au nevoie de „tălmăciri” clare și precise (și musai pozitive) ale cărților, muzicilor, filmelor. În ceea ce mă privește, recunosc: prefer arta fără explicarea ei moralizatoare. Ea, arta (când e artă, iar nu instrument de propagandă) e o taină ce așteaptă să fie cercetată (nu „explicată”) și își este sieși de ajuns ca să dea un tonus bun și să reactiveze bucuria de a trăi a celor care cu adevărat caută frumosul și adevărul.