Mircea Eliade, în Romanul adolescentului miop, este infinit mai aproape de mistică, de credință, decât cuvântările pietiste ale celor care știu sigur care e treaba cu credința, cu mistica și mântuirea. Eliade - cel puțin atunci când a scris aceste rânduri - a fost un căutător și (la fel ca Nietzsche, de exemplu), fără să fi avut revelația credinței, a avut cumințenia să înțeleagă ce anume nu e credință, biserică, religie: „Orice Biserică îmi repugnă. Orice dogmă pe care nu o pot înțelege și explica – mă înfurie. Mi se pare ridicol să accept, după atâta trudă științifică, absurdități biblice și grozăvii catolice. Dar dacă toate acestea nu sunt Biserica, după cum m-am convins că nu sunt Religia? ... Am rămas întotdeauna un curios neodihnit, iar dacă aș ajunge vreodată călugăr, aș păstra în bibliotecă rafturile naturaliștilor și colecțiile erotice. Dar nu înțeleg mistica, deși m-am convins demult că mistica nu trebuie înțeleasă. Nu mă pot apropia efectiv de duhul sfinților – pentru că mi-e teamă să nu mă conving din autosugestie, din dorința convingerii, iar nu din evidența adevărului. ... Nici nu știu dacă ceea ce îmi lipsește e credința. De câte ori gândesc cuvântul acesta: credință, mă simt nemulțumit, insultat chiar. Nu pot accepta credința în Dumnezeu, în Mântuitor, în Sfinți, în Biserică. Înainte, această atitudine fățișă mă mulțumea. Acum, însă, sunt neliniștit. Dacă credință înseamnă altceva? Dacă eu nu am ajuns încă a dibui tâlcul credinței și iau superstiția înspăimântată în locul unui fapt sublim de care mă aflu, încă, prea departe?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu