In-sight

Andrei Rubliov (1967) - un film de Andrei Tarkovski

Mărturia unul soldat sovietic cercetaș întors de pe frontul din Afganistan (Svetlana Aleksievici, Soldații de zinc): „Voiam să fiu un om bun, dar la război așa ceva nu se poate. M-am întors acasă. Sunt orb, un glonț mi-a smuls retina de pe amândoi ochii. Mi-a intrat în tâmpla stângă și mi-a ieșit prin dreapta. Deosebesc doar întunericul și umbrele. Nu mi-a reușit să fiu om bun. Adesea îmi vine să sar la gâtul cuiva. Îi știu eu ... pe cei la gâtul cărora ar fi trebuit să sar ... pe cei ... care nu vor să ne dea nouă, invalizilor, apartamente: „Nu eu v-am trimis acolo...” Pe ei îi doare în cot de noi... Noi muream acolo, iar ei vedeau războiul la televizor. Pentru ei a fost un spectacol. Un spectacol! Își provocau senzații tari.

M-am învățat să trăiesc fără ochi... Merg singur prin oraș – singur în metrou, singur pe trecerile de pietoni. Singur gătesc, nevastă-mea se minunează: fac mâncare mai bună ca a ei. Nu mi-am văzut niciodată femeia, nu știu cum arată. Ce culoare are la păr, cum îi sunt nasul, buzele... Simt cu mâinile, cu corpul... Corpul meu vede. Știu ce fel de băiat am... L-am înfășat când era mic, l-am șters. Acum îl duc pe umeri. Uneori mi se pare că nu e nevoie de ochi. Atunci când se întâmplă ceva foarte important, când vă e foarte bine, închideți ochii, nu? Ochii sunt necesari pictorului, pentru că asta e meseria lui. Eu percep lumea... O simt... Pentru mine cuvântul înseamnă mai mult decât pentru dumneavoastră, cei care vedeți. Cuvântul și linia. Sunetele. Pentru mulți sunt un om care și-a trăit deja traiul: vezi Doamne, mi-am încheiat stagiul. Dar nu, pentru mine, lucrurile cele mai importante abia mă așteaptă. Știu asta. Nu trebuie să acorzi corpului o importanță mai mare decât bicicleta, de pildă, iar eu am fost ciclist, am participat la curse. Corpul este un instrument, un strung la care lucrăm, atât. Eu pot să fiu fericit și fără vedere... Mi-am dat seama de asta... Câți dintre văzători nu sunt de fapt orbi!... Dacă aș fi avut ochi aș fi fost mai orb ca acum. Aș vrea să mă curăț de toate. De toată mizeria aceasta pe care au turnat-o în noi, de amintiri... Nici nu știți ce groaznic e noaptea! Totul năvălește din nou... Sar iarăși cu cuțitul la gâtul omului... Calculez repede unde să-l înfig... Omul e moale, țin minte că trupul i-e moale... Noaptea mi-e groază pentru că văd... În vis nu sunt orb...”