 |
| Inimi cicatrizate |
Am văzut filmul polonez Ida (Oscar pentru cel mai bun film străin, 2015) în chiar ziua când aveam să citesc un fragment din Epistola Sf. Apostol Pavel cătrei Evrei: „Nu suntem ai îndoielii spre pieire, ci ai credinței spre câștigarea sufletului”. (Îmbisericirea minţii Idei (şi cuminţenia ei, şi nevoia ei de iubire pentru veşnicie, şi hotărârea de a se retrage „din lume”, de a-şi asuma calea crucii şi de a-şi ascunde părul frumos sub veşmintele de monahie) mi se părea, deodată, contrapusă îndoielii spre pieire a Wandei (mătuşa Idei, singura rubedenie în viaţă, o evreică pe care stareţa mănăstirii unde crescuse insistă să o cunoască în ajunul intrării fetei în monahism). Ida caută să intre în rânduiala Bisericii, pe când Wanda, care fusese un procuror de temut în zorii comunismului abia instalat în Polonia (anii 50), când recunoaşte că a trimis la moarte pe mulţi „duşmani ai poporului”, a ajuns acum o simplă judecătoare, dependentă de alcool, de tutun şi plină de ranchiună pe tăvălugul istoriei, pe creştinii care i-au ucis familia.) Același cuvânt apostolic l-am citit, un an mai târziu, în dimineața următoare vizionării Inimilor cicatrizate (2016), adaptare liberă de Radu Jude (scenariul și regia) după scrieri de Max Blecher (Inimi cicatrizate, Vizuina luminată, Corp transparent, Întîmplări în irealitatea imediată, Scrisori către Geo Bogza). N-am ales eu lectura acestor rânduri pauline. Și într-un caz, și-n celălalt, s-a întâmplat ca ele să însoțească pericopa evanghelică a zilei.
 |
| Inimi cicatrizate |
O situație-limită (îmbolnăvirea unui tânăr intelectual evreu de tuberculoză osoasă, în România anilor 30) este pretext, în filmul lui Jude, pentru câteva considerații despre viață și moarte, despre „nesfârșita pustietate a lumii” și prietenie, despre „extrema dreaptă” și „chestiunea evreiască”. Despre, mai ales, dificultatea aflării unui sens în viață („clipele vieții noastre au însemnătatea cenușii care se cerne”), atunci când ești prizonier al „îndoielii spre pieire” și nu ai primit credința „spre câștigarea sufletului”. („…impresia care renaște este înainte de toate aceea a efemerității vieții care se scurge și, apoi, aceea a lipsei totale de importanță cu care se integrează aceste clipe în ceea ce numim, cu un singur cuvînt, existența unui om.” (Max Blecher, Vizuina luminată)) Manu, personajul central al filmului (și al cărții) asistă la înmormântarea unui coleg de suferință, după rânduiala Bisericii. Apoi, prin pereții subțiri ai salonului privat unde zace imobilizat la pat, aude cum alt coleg de suferință, refuză ultima Împărătșanie ce i se oferă - tot după rânduiala Bisericii. Pe afișul filmului (și în genericul de la început, ce cuprinde texte scrise pe un montaj din desenele lui Max Blecher, ilustrate sonor cu un fragment - Dies Irae - din Recviemul de Mozart) vedem, într-unul din desenele inedite rămase de la Blecher, chiar o pâine în care este înfipt un cuțit și acum sângerează din abundență. De pâine atârnă un miel spânzurat și un cap de om - detașat de corpul care nu i se vede, asemenea trupurilor dezmembrate din Guernica lui Picasso - cuprins de groază. Semnele descompunerii și putrefacției ca urmare a bolii neiertătoare sunt contrabalansate, în Inimi cicatrizate, de semnele unei frumuseți nepieritoare fără de care viața omului ar rămâne absurdă: splendoarea naturii (director de imagine: Marius Panduru) sau a culturii (decoruri: Christian Niculescu, costume: Dana Paparuz) - de exemplu, icoana bizantină cu Mântuitorul din salonul cu bolnavi, idealul desăvârșirii omenești. Cehov: „La om, totul trebuie să fie frumos: şi chipul, şi îmbrăcămintea, şi gesturile, şi ţinuta, şi sufletul, şi gândurile”. Și ghipsul, adaugă ironic Manu. Într-un fel, îndoiala și credința sunt două fețe ale aceleiași monede, precum trăirea acelui carpe diem - hedonistă, în cazul lui Manu, și cu frică de Dumnezeu, în cazul Isei (o altă pacientă din spital). Marc Aureliu (citat de Manu): „Nu lucrurile în sine, ci felul cum ne raportăm noi la ele, asta contează”. Nu moartea în sine, ci - adaugă Isa, referindu-se la felul în care, de ani de zile, gândește zilnic - cum ne pregătim (sau nu ne pregătim) pentru ea astfel încât să nu ne surprindă când va veni.
 |
| Inimi cicatrizate |
Filmul lui Radu Jude - dincolo de lectura în cheie „politică” - poate fi privit și ca un eseu, ca o elegie pe tema suferinței general umane, a modului în care o primim și ne-o asumăm. Senzația copleșitoare e blagiană (chiar dacă Manu recită din Bacovia - „cel mai autentic poet din poezia noastră”): „atâţia dintre semeni nu prea ştiu / ce să înceapă-n zori cu suferinţa. / Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul / chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa” (Laudă suferinței). Pentru cei mai mulți, suferința e „întuneric”, „tăciune în inimă”, „un bulgăre de țărână”, o „dulce psihoză”. Sau, am putea adăuga, un corset de ghips. Pentru alții, ea e „sâmbure de cer”. Pentru Isa, bunăoară, al cărei salon este - spune Manu - o oază de pace. În salonul lui, i se confesează el, simte gustul amar al singurătății („Abia așa îmi dau seama ce singur sunt în camera aia a mea”), pe când în salonul ei, pe ai cărui pereți zărim o icoană cu Maica Domnului și pruncul Iisus, nu se mai simte sărăcit de „suferința care destramă” („Mă simt foarte bine la tine, e așa un calm aici, o liniște”). Este, poate, singurul moment de levitație - în duh - al acestui film cu un subiect atât de apăsător. Suferința, așa cum este primită de Isa, e o suferință „care întărește ființa întru ființă” - singura legătură dintre ființa zisă om și Creatorul care „este și va fi”. E forma ei de credință „spre câștigarea sufletului” pentru că, spune ea, „timpul nu poate fi pierdut” și, la urma urmei, „poate că nu e totul un joc, poate există mântuire”.
 |
| Inimi cicatrizate |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu