Sieranevada și „proximitatea îndepărtată”

Cristi Puiu și Valer Delakeza (Sieranevada)

Discutam cu cineva despre Sieranevada și verdictul a fost: „Realism dureros și întristător”. Păi e o oglindire a vieții, nu? - zic. Nu e viața așa? „Nu e. Tocmai asta e: mulți vor înțelege că asta e viață.” Am rămas pe gânduri. Și-am întrebat apoi: Dar să filmezi un episcop care, minute în șir, pictează icoane e viață? Sau să vezi un călugăr (cel mai șugubăț din întreaga obște) că-și face cruci și rostește rugăciuni în fața unei icoane și candele aprinse e? Doar didacticismul explicit (și deloc expresiv, ci apăsat ilustrativ) înseamnă viață? 

Filmul lui Cristi Puiu mi se pare un moment de revelație în cinema-ul românesc - mă rog, în NCR (Noul Cinema Românesc), curent inițiat de același Puiu, la începutul anilor 2000, cu Marfa și banii. Pe undeva, mă gândesc că e grozav să nu-l cunosc personal pe Cristi Puiu, că îi știu doar filmele pe care am început să i le descopăr destul de târziu, adică după o ezitare (amestecată cu iritare) de 15 ani. Dacă l-aș cunoaște, mi-ar fi, poate, mai greu să mă „dedublez”, aș încerca, poate, să fiu „politicos”, să nu-l supăr. Cert e că, așa cum nu îl știu, pot spune cu îndrăznire: mai ales prin Sieranevada, mi-a oferit nu doar nenumărate prilejuri de reflecție la o serie de teme care mă preocupă, ci o stare anume ce poartă semnele unei prezențe. Prezența unei taine, să zicem, a unei dimensiuni de „proximitate îndepărtată”. 

Există, în Sieranevada, multă vorbărie (asumată de autor, ca în cazul unor filme de Pintilie, Tatos ori Daneliuc), personajele chemate la parastasul de 40 de zile își dau la iveală multe secrete și minciuni, își ridică poalele atunci când nu pot altfel, însă fără să se întrevadă o „înnoire a minții”, o reală „despovărare”. Am auzit pe cineva spunând că „așa sunt Miticii”, că așa e „la ei, acolo”, de parcă în vecinătatea lor „necoruptă” (care să fie aceea?) din spațiul carpato-danubialo-pontic lumea ar trăi „după rânduială”, „ca la carte”. Și totuși, îmi stăruie în memorie „filmul în film” - momentul slujirii de către preotul venit să se roage pentru „sufletul răposatului”. Aflăm acolo, în acel ritual, o posibilă mutație de la secrete și mistere la taină, de la „sacru” la „sfințenie”, de la „religiozitate” la „bisericesc”. Mutația e posibilă, adică ține de o „împreună-lucrare”, de participarea noastră, a fiecăruia dintre noi. De înțelegerea „precum este” a tainei, a cuvântului al cărui rost este tocmai să ne redea adevăratul chip, adevăratul gând. Să ne „întemeieze”, să ne oprească din risipire. Pentru că, dacă graiul sacerdotului trece pe lângă noi așa cum a trecut pe lângă „baba comunistă” (ce-și întreabă prietena, după consumarea momentului ritualic: „Nușa dragă, tu ai înțeles ceva din ce a spus popa ăla, că eu n-am înțeles nimic?…”), rămânem la nivel de trăncăneală. 

Comentariul preotului din Sieranevada (rostit din off, din vestibul) dă seamă despre însăși condiția umană, despre omul mereu înșelat - „nu de ieri de azi, ci de la Adam și Eva” - de părelnicii. Și ce altceva putea face la plecare preotul decât să o invite pe Nușa (doar pe ea, din mulțimea de participanți la parastas) să mai treacă pe la biserică, atunci când se mai întremează. Pentru că Nușa doar astfel va putea „să împingă-n cer corabia din casă” (Ioan Alexandru).