Frumusețea care salvează omul - Andrei Rubliov

La proiecția cu Andrei Rubliov din Aula BCUT (Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timișoara), sala a fost plină. Săptămâna trecută, la Copilăria lui Ivan, a fost arhiplină. Al doilea lung-metraj tarkovskian, lung de aproape trei ceasuri, face cât două filme. Poate unora li s-a părut că ține prea mult sau că e prea plin de „Ev Mediu” și n-au mai venit să-l vadă sau să-l revadă. 

La ora 6 tocmai mă pregăteam să spun publicului câteva vorbe (în calitate de coordonator al Retrospectivei Tarkovski de la BCUT), când observ că un câine, sigur pe el, a intrat pe poarta bibliotecii așa cum, în Rubliov, intră un cal în biserica distrusă de tătari. Sau cum, în Călăuza, „câinele psihopomp” se alătură personajului principal. Portarul a crezut că și-a urmat stăpânul care era - trebuia să fie! - unul din spectatori. Câinele însă, era vagabond. Încredințat de misia lui, s-a cuibărit sub două scaune din penultimul rând. În zadar a încercat doamna bibliotecară Lia Vighi să-l ademenească, oferindu-i biscuiți, și să-l scoată afară. El a pus botul pe labe, iar noi ne-am văzut de treabă. Tarkovski - mi-am zis și am zis, în scurta prezentare dinaintea proiecției - cu siguranță nu e dintre acei regizori la filmele cărora nu intră nici câinii. 

Sala e plină și, iată, un câine - teleghidat din cer, de undeva - s-a alăturat oamenilor iubitori de Tarkovski, în liniștea unui adăpost, ca să asculte filmul unui mare iubitor de animale (cîini și cai, mai ales). A rămas tăcut până aproape de final, când un tătar dădea niște carne de cal unor dulăi hămesiți care, printre lătrături, s-au sfâșiat ca să apuce și ei câte-o îmbucătură. Atunci a început să latre de zor, alăturându-se confraților săi de pe ecran. Spectatorii au izbucnit în râs. La sfârșit, după o strădanie de câteva minute a doamnei bibliotecare, câinele a ieșit afară din incinta BCUT la fel de hotărât cum intrase. Misiunea lui a luat sfârșit. 

Rubliov este un film care se deschide spectatorului în funcție de relația acestuia cu Biserica, în funcție de așezarea sa în viața Bisericii sau, pur și simplu, în funcție de capacitatea sa de a contempla, de a se minuna. Și, de asemenea, în funcție de prieteniile sale cinematografice. În acest sens, Bergman (Lumină de iarnă, A șaptea pecete), Kurosawa (Cei șapte samurai), Mizoguchi (Povestirile lunii palide după ploaie), Bunuel (Nazarin), Bresson (Jurnalul unui preot de țară) sunt vecinătăți frecventate și îndrăgite de Tarkovski. Dar poate esențială rămâne raportarea la icoană (ca imagine, prin excelență, a Bisericii, nicidecum ca produs de artizanat sau de galerie de artă). Filmul său pare să comunice - într-un fel cât se poate de incorect politic (deopotrivă în anii 60, la vremea realizării sale, cât și la început de mileniu trei) - că Biserica „singura în stare să ofere omenirii un ideal”, nu s-a prăbușit. Jindul său după viețuirea liturgică a omului se conturează încă din Copilăria lui Ivan, unde vedem ruinele unei biserici și fragmente dintr-o frescă înfățișând-o pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus. „O fecioară care are un prunc? Numai la voi, la ruși, poți întâlni așa absurdități!” - spune comandantul tătarilor care - cu ajutorul unor ruși vânzători de neam - a cucerit orașul Vladimir și alte orașe rusești. Cât de tătarizată (sau, teologic vorbind, de protestanizată) e acum mintea multor contemporani din părțile Rusiei și ale altor pământuri așa-zis ortodoxe nu mai e (sau nu ar mai trebui să fie) o surpriză pentru nimeni. În Solaris, Kris cade în rugăciune în fața icoanei cu Sfânta Treime pictată de Rubliov. În Oglinda vedem afișul filmului Andrei Rubliov pe unul din pereții casei în care locuiește personajul principal. Cumințenia culorilor și formelor din iconografia ortodoxă insuflă fiecare creație tarkovskiană. Rubliov e un film despre un pictor de icoane (tablourile religioase nu apăruseră încă în Rusia decât o dată cu Petru cel Mare), însă nu-l vezi nicio clipă pe marele iconar pictând. Tarkovski are simțul kitsch-ului. Caută expresia cinematografică a gândirii și viziunii sale, ilustrativismul (fie el și de tip ortodox) nu-l interesează. Ce îl interesează? Să-l aducă pe ecran pe autorul de care era atât de legat - Dostoievski. Să plăsmuiască acea „frumusețe care va mântui omenirea”, cum spunea autorul Karamazovilor. Și acel sentiment mântuitor de rușine, de pocăință, cum spunea psihologul Kris Kelvin din Solaris. Iar pocăința - ne vestește aievea Teofan Grecul, celălalt mare iconar - este starea de pendulare între încredințarea că suntem iertați de Dumnezeu și conștiința propriei vinovății. 

Am plecat de la Rubliov cu bucuria de a-l fi revăzut alături de fiul meu, Ioan, care - cu câteva săptămâni în urmă - văzuse (și-i plăcuse) Cei șapte samurai. Și care, sunt sigur, ar fi urmărit la fel de interesat fresca lui Tarkovski și dacă nu i-aș fi șoptit la ureche fiecare dialog și nu i-aș fi explicat unele scene. Filmul e incredibil de vizual, iar sunetul său m-a convins încă o dată că avea dreptate compozitorul lui Adrian Enescu atunci când - la începutul anilor 80 - spunea că filmele lui Tarkovski sunt „cruciale din punctul de vedere al concepției coloanei sonore”. Multe ale filme de referință (capodopere, chiar) realizate mai ales după anii 90, mi-ar crea un ușor (sau mai pronunțat) sentiment de discomfort (nu doar în prezența copiilor), datorită unor explicitări și neînfrânări la nivel de imagine și limbaj. Filmele lui Tarkovski însă - toate, fără excepție - le-aș putea urmări oricând, fără niciun sentiment de vinovăție, în public.