Despre o anume fericire

Stalker - un film de Andrei Tarkovski

Duminica Sfintei Cruci - a treia din Postul Învierii pe care l-a rânduit Biserica - îmi amintește de o altfel de cruce. Altfel și totuși aceeași. Crucea pe care - ne amintește Tarkovski de 40 de ani, în Stalker - o are de purtat oricine caută să învețe pe alții, să-i călăuzească. Pentru că i se pare că știe. Acolo, în filmul său, aceeași cruce e și pricină de poticnire (pentru Mistrețul care, la început fusese numit Învățător) și cale spre viața cea întru nestricăciune (pentru Stalker-ul ai cărui ochi îi fuseseră deschiși de Învățător, înainte de a deveni Mistreț). Asta pentru că Stalker-ul știe că „nu e de ajuns”, că, în calea bunătății, orice oprire e aducătoare de moarte. La rândul său, Scriitorul, când ajunge să creadă că, din întreg universul, îl preocupă doar propria sa persoană (valorează ceva sau e o nulitate ca atâția alții? e sau nu e un geniu, iar dacă e, la ce bun să mai scrie?) își pierde, cum singur spune, inspirația. Adică sensul crucii. Al jertfei. Și, oarecum împleticit, pornește să cerceteze „camera dorințelor” din „zonă”. Ar vrea să o cerșească, dar, dacă se gândește mai bine, de ce s-ar umili? Să te rogi, să implori, e umilitor. Mai bine se întoarce în cămăruța lui împuțită și se alcoolizează.
Foarte curios, la Tarkovski (deși, pe undeva, e de înțețes): doar într-o paradigmă cum e cea din Andrei Rubliov (în care Biserica - singura, scria el, în stare să ofere omului un ideal - nu se prăbușise încă) mai e loc de nădejde. Doar acolo se mai găsește cineva să ajungă - printr-o asceză autoimpusă - dincolo de disperare. Să renunțe la asceză și la muțenie și să-și dorească să picteze biserici alături de un tânăr clopotar, ce intui secretul construirii de clopote și se dovedi vrednic să gestioneze procesul acestei construcții de anvergură. În Stalker suntem deja într-o lume „post-creștină” și - aveau dreptate acei comentatori occidentali - nu prea mai e loc de nădejde. Nota bene: dacă privești filmul cu ochii Scriitorului, adică al celui convins că „Dumnezeu a murit pe cruce” (Nietzsche). Dacă însă pătrunzi până în camera-oază a Călăuzei (iar pentru asta „e nevoie să crezi”), înțelegi că - spre deosebire de lumea culturii, pentru Scriitor - biblioteca lui, ticsită de cărți, e - pentru el și casa lui - scară spre desăvârșire. Oricât de dureroasă ar fi această cale. Și, aflăm din monologul femeii Stalker-ului, chiar așa e: „Am preferat o fericire amară unei vieți cenușii și triste.” Crucea însăși e o „fericire amară”. Depinde cum o iei. Tâlharul cel bun, care s-a căit (și care - spunea Sf Efrem Sirul - a „tâlhărit”/cucerit - el, cel dintâi - până și raiul), a trăit fericirea ei. Tâlharul cel rău, care nu a cunoscut pocăința și rușinea, a văzut în ea doar amărăciune. Până în veșnicie - și unul, și celălalt.