Solaris & Gopo

Solaris 

Seara am revăzut Solaris-ul tarkovskian. Ce destin a avut și filmul ăsta!... Dincolo de faptul că pe Tarkovski nu-l interesa deloc genul S.F. (așa cum nu-l interesa niciun gen cinematografic), că Tarkovski dorea ca întreaga acțiune să se petreacă pe Pământ, a fost filmul său cu cea mai mare priză la public și singurul care a avut parte de o distribuție normală în țară. De data asta mi-a rămas gândul la tema înstrăinării de părinți și a dorinței de împăcare cu ei (reluată în Oglinda), la rușinea ca leac pentru mântuirea omenirii. Tarkovski credea că timpul este pe cât de ireversibil, pe atât de reversibil. De aceea a închipuit oceanul gânditor numit Solaris, ca topos pentru învierea (întruparea) „insulelor de memorie” rămase nevindecate, nemântuite. Solaris-ul său rămâne unul din cele mai tulburătoare și încântătoare filme de dragoste și, nu mai puțin, de dragoste pentru Pământul „fragil ca un cap de copil” (Cinghiz Aitmatov), așa cum se va fi văzând el din cosmos. Încă ceva: dorința lui Gibarian (înainte de a se sinucide - nu din nebunie, ci datorită unei „probleme de conștiință”) de a fi înmormântat pe Pământ, iar nu de a fi preschimbat într-un pumn de cenușă aruncată în cosmos. Și comentariul lui Snaut, care ne amintește că, în această situație (omul față în față cu moartea), deopotrivă mediocrul și geniul au aceeași soartă, așa cum aflăm din lectura lui Kris care citește din Don Quijote despre somnul ce nivelează toate diferențele dintre oameni. Doar că omul, nemaiștiind cum să trăiască, și-a pierdut dispoziția de a dormi și - asemenea personajelor din Solaris - are parte fie de coșmaruri, fie de insomnii.

Sieranevada

Ajuns acasă am urmărit Premiile Gopo. M-am bucurat mult, mult de tot, pentru Cristi Puiu (premiat pentru scenariu, regie - Sieranevada), pentru Dana Dogaru (rol principal feminin în Sieranevada), pentru Ana Ciontea (rol secundar în Sieranevada) și Gheorghe Visu (rol principal în Câini). Inimi cicatrizate a fost răsplătit pentru ce are mai bun: imagine (Marius Panduru), costume, machiaj, decoruri. Trăncăneala lui Ion Dichiseanu (premiat pentru „întreaga carieră”) din filme a fost preschimbată pe ecran în discurs inteligent și vorbire cu sens, o singură dată: în 100 lei (regia Mircea Săucan, 1973), unde juca un actor a cărui mască reușea să i-o dea jos fratele său mai mic (Dan Nuțu). Bineînțeles că în filmulețul cu mici fragmente din filmele în care a apărut megastarul (de altădată), nu figura nici măcar o fotogramă din 100 lei. Probabil că realizatorii clipului (în eventualitatea că au văzut sau știu de acest film pe care Dichiseanu îl reneagă) n-au îndrăznit să-l supere. Valentin Uritescu, introdus publicului de Claudiu Bleonț, a primit premiul pentru „întreaga acvitate”. Victor Rebengiuc a citit numele filmului câștigător: Sieranevada, cel mai bun film al Galei. Nu știu ce mă face să cred că, pe viitor, cineastul Cristi Puiu nu-și va pierde capul și - asemenea lui Lucian Pintilie - nu se va ramoli. Amuzante filmulețul-parodie la Sieranevada și cupletul pe tema muzicală din La La Land. La final, un moment muzical-coregrafic în memoria lui Ion Popescu-Gopo și Adrian Enescu.