Basorelief

De 1 mai, mama pleca - în 2011 - în vacanța cea mare. Îmi amintesc de cuvintele lui Soljenițîn din Pavilionul canceroșilor: „E atât de greu să crești un fiu fără tată! Pentru asta ar fi nevoie de-o armătură în viață, de-un fir călăuzitor, dar de unde să-l iei? Într-un fel sau altul, mereu se găsește ceva care să te-abată într-o direcție sau alta.” Într-un fel, călăuza pe care am căutat-o, chiar și atunci când mă mai purtam după cum mă tăia capul, este tot roada rugăciunilor mamei de a-mi găsi acel „fir călăuzitor”. Chiar și atunci când, abătută într-o direcție sau alta, mama va fi spus: „Facă-se voia mea”! Poartă-ne în gând mereu, mamă dragă, așa cum te purtăm și noi, până ne-om întâlni iar, la reuniunea cea mare...

Cristi Puiu, pescarul de inefabil

În foaierul cinematografului arădean Arta, pe perete, e posterul unui film - U Turn, de Oliver Stone. Într-un fel, legătura mea cu filmele lui Cristi Puiu, cu autorul lor, a cunoscut un moment de „u turn”. Acesta s-a produs într-o seară când - împresurat de doi amici - am văzut, întâia oară, Aurora. Văzusem Marfa și banii (pe sărite) și Moartea domnului Lăzărescu. Auzisem unele declarații teribiliste ale regizorului și, gândind că e un mare infatuat, m-am păstrat la distanță de el. În anul de grație 2017, Cristi Puiu e conștient că demiurgita e pericolul la care se expune orice artist („Între Homer și Dante cine e?” - se întreabă el, după care, autoironic, zice: „Puiu!”), știe că ispita văicărelii e mare și nu obosește să repete că regizorul, ca oricine altcineva predispus la văicăreală, ar trebui să se lege de catarg ca Ulise. Am ocolit Aurora la premieră. Atunci când l-am văzut însă (cu niște săptămâni înainte de prima vizionare a ultimului său film de până acum, Sieranevada), am înțeles că omul are ceva de spus. Că îl preocupă o căutare a firescului, așa cum îl înțelege el și așa cum i se pare lui important să-l „pescuiască”. Ceva mai târziu l-am auzit vorbind despre captarea „adevărului la timpul prezent”. Sau, mai exact, a „fragmentelor de adevăr”, a unor momente de inefabil. Regizorul, spune Puiu, este un „pescar de inefabil”. Revelația Aurorei m-a pregătit pentru întâlnirea cu Sieranevada. Mă număr printre cei care se simt bine la Aurora și Sieranevada. I-am și spus regizorului, în holul de la Arta, că l-am evitat vreme de 15 ani. Mai rău, ca mă indispunea orice pomenire a lui. Acum știu că l-am judecat greșit. Cu ce m-a câștigat, totuși, Cristi Puiu? 

Mai întâi, cu refuzul de a pune etichete precise răului. Filmele sale sunt, spune el, „o suită de ajustări și de aproximări”, iar aici cred că se aseamănă cu Cristian Mungiu, cel din După dealuri. Îmi place nonșalanța cu care afirmă că (și) în cinema, ficțiunea (povestea posibilă sau minciuna) este un „rău necesar”. Acesta a fost și titlul conferinței pentru care am mers la Arad: „Sieranevada ca rău necesar”. Și subscriu la jindul după tatăl dispărut. „Tata - acest necunoscut” e punctul de plecare pentru „povestea posibilă” numită Sieranevada. Oamenii, spune Puiu, eșuează în comunicare datorită lipsei de curaj de a se pune în pielea celorlalți, datorită nevoii lor de confort: „Frica este motorul principal care ne izolează și ne împiedică se ne întâlnim unii cu alții. De fiecare dată când ceva rău se petrece e prezentă frica.” (Nicolae Steinhardt a găsit antidotul la frică: viețuirea - paradoxală - în Hristos. La fel și Ieromonahul Rafail Noica, a cărui carte - Celălat Noica -  se distinge între zecile (sutele?) de volume din biblioteca regizorului într-un video-interviu luat de Crsitina Corciovescu.) „E nevoie să fim asigurați de dragostea celorlalți pentru a înflori.” Da, numai că pentru asta e nevoie ca „asiguratorul” sau „asiguratoarea” să găsească cuvintele potrivite sau, poate, acea „stare cosmică” sau „inefabilă” ce activează (sau întreține) credința. Pot filmele sale să-l ajute pe privitor să înflorească? - m-am întrebat nu o dată. De bună seamă, dacă acesta vede în ele niște filme de dragoste. Dragostea pe muchie de cuțit (Marfa și banii), dragostea de viață când auzi tic-tac-ul implacabil al numărătoarei inverse (Moartea domnului Lăzărescu), dragostea pentru femeia iubită după ce cuțitul unui divorț a ucis-o (Aurora), dragostea pentru tatăl defunct și pentru toți cei vii care se înâmplă să fie mai puțin vii decât cei morți (Sieranevada). 

Discursul ad-hoc rostit de Cristi Puiu trimite, cu fiecare idee a sa, către alte și alte orizonturi. Numitorul comun al mărturiei sale este căutarea acelei „stări de inefabil” care - printr-un limbaj cinematografic - spune ceva extrem de personal despre lumea în care trăim. Cinematografic, adică așa cum înțelege Cristi Puiu cinema-ul: fără muzică originală (pentru că „muzica manipulează”) și fără imagine „calofilă”, cu interpretări actoricești „corecte” (adică deloc afectate, ci cât se poate de „nemincinoase”) ce dau viață „fragmentelor de adevăr” sau „prezenței”. Dar, surprinzător și îmbucurător, Cristi Puiu consideră, de la o vreme, că toate acestea („adevărul”, „prezența”) - dacă și când există în filmele sale - se datorează Bunului Dumnezeu, nicidecum lui, regizorului. Doar El (sau, dacă vreți, Big Bang-ul, pentru „necredincioși” - adaugă regizorul) îngăduie momentele de „epifanie” dintr-un film - singurele care, cu adevărat, ne emoționează. De ce ne emoționează? Pentru că nu le putem citi ori analiza din prima. Pentru că - la fel ca filmele clasicilor „calofili” cu „muzică originală” - ascund un sens ori o mulțime de sensuri ce se lasă deslușite doar în timp. 

Mircea Veroiu, un regizor eminamente cerebral

Mircea Veroiu (n. 29 aprilie 1941, d. 26 decembrie 1997)

Într-un film, regizorul – credea cu tărie Mircea Veroiu – „aduce în plus totul sau aproape totul, față de scenariu”. Adică viziunea sa personală și artistică – „fizionomiile, caracterele, relațiile”, „locurile, felurile în care arată ele și măsura în care pot influența dramaturgia”, „culoarea, realitatea plastică și atmosfera”. Pe scurt, „regizorul aduce în plus, față de scenariu, chiar filmul”. Renumite prin „organicitatea formulei expresive”, cele mai izbutite filme de Mircea Veroiu – Nunta de piatră, Duhul aurului, Dincolo de pod, Semnul șarpelui, Sfârșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață, Adela – se remarcă printr-o „elaborare riguroasă, sprijinită uneori pe o tehnicitate savantă, stăpânită întotdeauna de gustul regizorului pentru limbajul ascetic” (George Littera) și aparțin unei direcții prea puțin cercetate în cinema-ul românesc. S-a spus adesea că Mircea Veroiu excelează printr-un limbaj cinematografic „discursiv și static” sau „ilustrativ, preocupat mult de plastică”, prin construcții dramaturgice stângace și printr-o „răceală  programatică”. Geometriile poetice ale acestui regizor „eminamente cerebral”, atunci când – în cele șapte titluri pomenite mai sus, într-o serie de alte secvențe din cele nepomenite – iau însă chipul poeziei unei lumi tragice și stau sub semnul moralității nestrivite de povara culturii și a snobismului calofil. 

Adela

Să mori rănit din dragoste de viață

Sfârșitul nopții

Semnul șarpelui

Dincolo de pod

Duhul aurului

Nunta de piatră

Călăuza - esența secolului XX

După proiecția Călăuzei în cadrul retrospectivei Tarkovski la BCUT (Biblioteca Centrală Universitară din Timișoara), Simona Croitoriu, unul din cei mai pasionați fani Stalker, scria pe facebook: „Dacă ar fi să pot alege, toată viața care mi-a mai rămas aș fi doar spectator la Călăuza. Și dacă, prin acea minune în care cred cu tărie, aș fi aruncată în timpul viitor vreo trei-patru mii de ani și aș putea să iau cu mine un simbol al secolului XX, reprezentativ pentru lumile ce vor veni, aș lua Călăuza – mai mult decât un film, mai mult decât o carte, mai mult decât întregi sisteme filozofice. Andrei Tarkovski, sper să  ai parte de frumusețe în lumea în care ești! Mulțumesc!” Entuziasmul Simonei este hrănit de starea (și dorul) de veșnicie pe care o transmite filmul lui Tarkovski. Unii comentatori nu întrevăd nicio legătură între Călăuza și bucuriile necreate, veșnice. De aceea rămân sceptici atunci când se întreabă ce ar putea să însemne pentru cei de peste trei-patru sute de ani, Călăuza: „Nu îndrăznesc să-mi imaginez răspunsul. Oricum, altceva.” „Esența secolului XX!” - răspunde Simona Croitoriu. „Nu știm întotdeauna ce forme poate lua adevărul, dar drumul rămâne deschis căutarilor cu sau fără călăuză” - răspunde o voce pentru care călăuzirea e un fel de a cincea roată la căruță, că - asemenea Scriitorului și Profesorului - „căutătorul de adevăr” se descurcă și singur, înțelege și singur, poate răzbate și singur. Uitând că - fără Călăuză sau cu Călăuză - „nimeni nu are nevoie de camera aceea”, pentru că „organul credinței li s-a atrofiat”, după cum îi spune Stalkerul nevestei sale devotate, la întoarcerea acasă. Un alt comentator e de părere că adevărul se află în acea încăpere în care nimeni nu îndrăznește să calce. Doar că, dacă n-am uitat de tot de jinduirea după „focu'ncins de bucuria Sa” (Ioan Alexandru), adică a Celui mereu pomenit în filmele lui Tarkovski, putem recunoaște chiar în Călăuza semnele acelui „altceva”. Scriitorul și Profesorul se comportă fără smerenia și cumințenia cu care s-ar cuveni să se apropie de Camera Dorințelor pentru ca minunea să se producă. În măsura în care omenirea nu uită de „semnele Împărăției” (care nu este din lumea aceasta) lăsate de Fiul Omului (Calea, Adevărul și Viața), Călăuza nu-și va pierde semnificația. Într-un fel, am putea spune că doar dacă va dispărea Biserica din istorie, filmul lui Tarkovski va reprezenta „altceva” sau „orice altceva” sau o infinitate de lucruri pentru o infinitate de privitori. Așa, la fel ca finalul penultimei sale creații realizate în Italia, el oglindește - în chip apofatic, aluziv - nostalgia omului după idealul prăbușit al Bisericii...

Stalker (Andrei Tarkovski, 1979)

Sensul vieții

Vorbeam cu Theodor despre importanța de a-ți rodi talanții, de a nu-i înropa. I-am spus că pilda ar trebui înțeleasă în duh. Atunci a vrut să știe ce anume reprezintă pământul în care nepriceputul rob și-a îngropat talantul, dacă nu e pământ în sens material. N-am știut ce să-i răspund. Mai tâziu m-am gândit că poate sunt timpii morți, în care ne lăsăm distrați de felurite sirene. Așa cum talantul se cuvine și el înțeles tot în duh. Dar fiecare om are un talant? - a mai vrut Theodor să știe. De bună seamă! - l-am asigurat. Doar că aici nu ține copiatul. Dacă trișezi, te păcălești singur. Nu există duble aici, viața e una singură. E musai să descoperi - tu, pentru tine - cum stă treaba. Iar apoi să faci în așa fel încât să nu te rispiești în nimicuri. Să deprinzi cum să eviți fleacurile și cum să-ți împodobești timpul cu ceea ce e, cu adevărat, de folos. Iar acesta e însuși sensul vieții.

Bătălia din umbră

Dueliștii, filmul de debut al lui Ridley Scott surprinde esența războiului nevăzut care, în proporții diferite, se duce în fiecare dintre noi. Crucial, în acest film inspirat dintr-o scriere de Joseph Conrad, este conflictul dintre un om pașnic, bun și drept și un om care caută mereu pricină de scandal. În fond, este un conflict dintre un om fericit, care știe să se bucure de viață, și un om profund nefericit, ce se simte singur într-o lume care - în aparență numai - îi oferă de toate. Implicația Dueliștilor e că lipsa iubirii (despre asta e vorba) ori, pur și simplu, mimarea ei, te înrăiește. După cum iubirea (pentru întreaga făptură, deci și pentru vlăstare degenerate precum Gabriel Feraud, interpretat de Harvey Keitel) - cum se întâmplă în cazul lui Armand d'Hubert (Keith Carradine) - te poate salva de la înrăire (sau de la împielițare). Și câtă iubire pentru creație respiră imaginea lui Frank Tidy (director de imagine care apoi s-a orientat mai cu seamă către producțiile de televiziune, aici și el la debut)! ... Decorurile lui Bryan Graves îți fură privirea - parcă ai vedea o suită de fotograme cu tablouri din marile muzee ale lumii. Într-un fel, splendoarea imaginilor contrabalansează orbirea și vicleșugul lui Feraud, mereu pus pe intrigi, pe calomnii. După o dispută de 16 ani, în care - supraviețuind mai multor dueluri - niciunul nu câștigă, d'Hubert - care putea să-și ucidă adversarul, dar nu o face, îi spune acestuia: „De acum nu o să mai fac niciodată ceea ce îmi ceri. De acum, viața ta îmi aparține, și o să te declar, pur și simplu, mort. Fă-mi plăcerea să te comporți ca un mort. Ți-am respectat noțiunea de onoare prea mult timp. De acum tu o vei respecta pe a mea.” Ca și cum ar spune: „Retro, Satana!” Sau Giulietta Masina (în Julieta și spiritele de Fellini): „Voi nu existați!” La o privire mai atentă, „superb în plastica sa, extrem de exact în „jocul” ideilor”, Dueliștii ne încredințează că „oricât scepticism ar „funcționa” în acest sens, rațiunea poate domina și reduce la tăcere violența” (Aurel Bădescu). Altfel spus, prin alții (inclusiv prin cei asemenea lui Feraud) spre sine. Ridică ispitele, provocările, și nimeni nu se va mai mântui! - spuneau asceții din vechime. Filmul lui Ridley Scott rămâne un admirabil exercițiu pe tema binelui care - doar atunci când se hrănește din îndelungă răbdare, din cumințenia înțelepciunii - iese biruitor din bătălia cu răul.

Un premiu

La Iași, cu ocazia aniversării a 150 de ani de Convorbiri Literare am primit - luni 24 aprilie - Premiul pentru critică de film acordat de prestigioasa revistă ieșeană care, în noua formulă apărută din 1995 (sub direcția lui Cassian Maria Spiridon), readuce în actualitate spiritul critic maiorescian și dimensiunea identității naționale în context european. Mulțumesc Convorbiri Literare! Directorul revistei, Cassian Maria Spiridon (al cărui chip îmi amintește involuntar de Steinhardt), redactorii Mircea Platon și Marius Chelaru ne-au făcut sejurul la Iași de neuitat. Dar totul, acolo, a fost de neuitat. Îi mulțumesc lui Mircea Platon pentru invitația de a scrie pentru Convorbiri Literare. Și, de asemenea, domnului critic literar și profesor Cornel Cornel Ungureanu, care mi-a oferit șansa să vorbesc despre film la Radio Timișoara, la mijlocul anilor 90 și, zece ani mai târziu, să organizez o cinematecă la librăria Humanitas „Joc secund”. Îi mulțumesc domnului scriitor și profesor Daniel Vighi pentru invitația de a selecta și prezenta filme la Cinemateca BCUT. Și sinonimului celui care a fost actorul Dragoș Pâslaru (ieromonahulUn premiu Valerian Dragoș Pâslaru), regretatului compozitor și prieten Adrian Enescu - pentru încurajarea și îndemnul insistent de a scrie. Îi mulțumesc domnului Costion Nicolescu pentru prietenie și cuvântul înainte la volumul Pseudokinematikos 3 - Între viață și filme. Le mulțumesc lui Lucian Ionica, Alin Gavreliuc, Ioan-Pavel Azap, Lucian Mircu, Ionuţ Mareş, Mihai Fulger, Doinel Tronaru, Dan Voinea, Virgil Baidoc, Ionuț Trandafirescu, Paul Slayer Grigoriu, Gratiela Benga-Tutuianu, Dana Schipor, Petrovan Paul, doamnelor  Elena Dulgheru și Manuela Cernat, lui Cristian Mungiu, Gabriela Iacob, Cristi Iacob, Petre Nicolae, lui Daniel Voinea de la Cărturești și lui Razvan Penescu de la LiterNet.ro, domnilor Josef Demian, Nicolae Mărgineanu, Mircea Ciocaltei, Florin Paraschiv, Florin Andreescu, lui Andreea Medinschi, Roxana Morun, Daniela Rațiu, Mihai Mardare, doamnelor Lia Vighi și Manuela Zanescu, lui Faget Ion și Cristian Sebastian de la BCUT, domnului Claudiu Arieșan, lui Romeo Szorad, Eden Kurtasan, Alex V. Cucu și - last, but not least - familiei mele pentru că - într-un fel sau altul - mi-au fost alături în proiectul Pseudokinematikos și în atâtea convorbiri cinematografice și nu numai. În privința premiilor însă, mai am mult până să-l ajung din urmă pe ... Theodor. Hristos a înviat!

Cassian Maria Spiridon, directorul Convorbirilor Literare