marți, 4 aprilie 2017

În căutarea lui Tarkovski

Anatoli Solonițîn în Andrei Rubliov
E cazul - scrie jurnalistul Ionuț Mareș - să-l „umanizăm” pe Tarkovski, să-l „coborâm de pe soclu”, să nu ne mai extaziem ieftin și desuet în fața lui. Extazul acesta patetic, continuă el, îi ține deoparte pe mulți sceptici care îl socotesc un „misticoid”. (Doar asta să fie cauza?) De acord că filmele sale sunt porți spre noi și noi orizonturi / stări / trăiri / imagini / emoții. Atâta doar că pentru el arta era cealaltă față a monedei numită religie. Mai precis (fără însă a limita semnificațiile operei sale), mintea îmbisericită. Tarkovski nu a vorbit despre un zeu necunoscut sau „exotic”. L-a preocupat să pătrundă (și să se pătrundă, nu mai puțin) de taina Treimii, așa cum o va fi descoperit în reprezentarea iconografică a lui Andrei Rubliov. În acest sens a căutat (cu mijloacele specifice filmului) sfințenia și pocăința. În vremurile noastre grăbite, toate acestea nu mai sunt stări, năzuințe, valori, ci doar concepte demodate de care - pentru a fi cool - trebuie să te debarasezi. Cât mai repede. Iată pricina pentru care, dacă e să mai vorbim de el, Tarkovski trebuie adus „la zi”. Adică la nivelul de înțelegere și simțire al omului ce vede în biserică (în cel mai bun caz) doar un muzeu, al omului pentru care sfințenia și pocăința sunt - asemenea conștiinței despre care vorbea blazatul Scriitor în „Călăuza” - niște idei mai mult sau mai puțin primite de-a gata, niște născociri omenești care „se topesc precum meduza la soare”. 
 Filmul, pentru Tarkovski, era totuna cu poezia. Mai precis, cu un poem-mărturie. Ori lumea de azi recunoaște, ca etalon, doar mărturia psihanalitică. Nicidecum o mărturie în care dimensiunea duhovnicească, orientată spre idealul divino-uman al Bisericii, ocupă locul central. De unde, poate, nevoia de a-l face „relevant” omului fără trecut de azi. De ce nu? Dar nu oricum. Mai cu seamă că Tarkovski nu e - nici pe departe - singurul rămas „pe soclu”. De două mii de ani omenirea tot înalță socluri. Pe Ionuț îl nemulțumește (pe bună dreptate) receptarea „impresionistă”, „pietistă”, „slugarnică” a operei tarkovskiene. Dar stăm oare chiar atât de bine în privința felului în care am asimilat persoana divino-umană a Mântuitorului? Ori aici e, de fapt, buba. O relație personală cu icoana (și ea, greu de primit precum este), cu tot ceea ce - în fond - ține de taină, de infinirea omenească, de dumnezeirea din om ar putea schimba lucrurile. Dar pentru asta e nevoie de curaj, de adevăratul curaj. Amurgul idolilor e încă departe. Dar provocarea e mereu aceeași: fiecare spectator al lui Tarkovski este chemat să cerceteze - el pentru sine - ce și cum anume crede, în ce fel se folosește (sau abuzează) de ferestrele spre absolut din Ivan, Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalgia, Sacrificiul. Și, de ce nu, după ce a văzut cum stă treaba, să împărtășească - într-o formă sau alta - și celor din jur. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.