luni, 3 aprilie 2017

Perpetuum mobile



Solaris (un film de Andrei Tarkovski, 1972)

Pentru Kris, chestiunea lui Dumnezeu nu ține de speculație. Este, mai degrabă, o reamintire. O întoarcere la o anume predispoziție sufletească, la o stare a omului care, după ce – printr-o epifanie – descoperă că rușinea salvează neamul omenesc, nu mai poate să reziste binelui, compasiunii. Dar – și aici este pomenit Tolstoi – nu poți să ai compasiune și să iubești toată omenirea, atunci când ești pe Pământ. Din spațiu, da, îți vine mult mai ușor să-i iubești pe toți. Mărturia lui Kris despre sentimentul rușinii care „salvează omenirea” este făcută într-un fel de stare delirantă. Hari și Snaut îl ajută să se deplaseze până în camera lui și, undeva la capătul culoarului din stația orbitală „Solaris”, se află o lumină puternică (asemenea unui far) care, pentru câteva clipe ne intră în ochi și nouă, spectatorilor. Scena trimite la mărturia lui Nicolae Steinhardt (din Jurnalul fericirii) despre „visul miraculos” din închisoare: văzuse o „Lumină uriașă – albă și strălucitoare” care îl „înconjura din toate părțile”. Simțise, în acea „vedenie”, că e „scăldat în Lumina orbitoare” și era încredințat că „va dura veșnic”, că e „un perpetuum mobile”: „Eu sunt, îmi vorbește Lumina, dar nu prin cuvinte, ci prin transmiterea gândului. Eu sunt! Și – prin intelect și pe calea simțirii – înțeleg că e Domnul și că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci și viețuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. ... De atunci îmi e nespus de rușine. De prostii, de răutăți, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Rușine.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.