Exercițiu de admirație

Cu trei ani în urmă am avut-o oaspete acasă la noi pe actrița (mă rog, fosta actriță, pentru că s-a retras din viața scenei și ecranului la mijlocul anilor 90) Mariana Buruiană. Am „răpit-o” din Arad, unde locuia, după ce ne-am dat întâlnire și am stat de povești ore-n șir. Iar a doua zi am fost împreună la oaza de la Cebza despre care i-am tot vorbit. În ajun însă, i-am arătat pe monitorul calculatorului zeci de coperte digitalizate ale revistei Cinema din anii 70-80. A recunoscut, desigur, toți actorii. Și a adăugat, în glumă: „N-o să fac Alzheimer, nu?” Văzând cum casc ochii mari de uimire la fiecare copertă în parte, la fiecare chip de actor / actriță în parte, ghicindu-mi bucuria după felul în care le pronunțam numele, Mariana Buruiană se uită la mine și, cu glasul neschimbat (al ingenuei de la cămin din Sfârșitul nopții, al entuziastei activiste din Să mori rănit din dragoste de viață) mă întreabă de ce mă bucur atât de aceste chipuri, că doar actorii / actrițele sunt și ei oameni, nimic altceva… M-am întrebat și eu - de atunci și până atunci - de unde fascinația aceasta. Un posibil răspuns l-am aflat deunăzi în conferința lui Cristi Puiu („Sieranevada ca rău necesar”) ținută la cinematograful Arta din Arad. Iată-l: găsim, ca spectatori de teatru sau cinema, câteva „frânturi de adevăr” și - datorită interpretării actoricești - o anume „vrajă cosmică”, o anumită stare de „inefabil”, o anume naturalețe care ne transportă în veșnicie. Și atunci tindem să ridicăm în slăvi pe unul sau pe altul din cei ale căror chipuri se văd sau nu se văd pe ecran ori pe scenă. 

Mariana Buruiană în Sfârșitul nopții (1983, Mircea Veroiu)

Dacă stau bine și mă gândesc, doar primii „idoli” (Florin Piersic și Sergiu Nicolaescu) îmi stârnesc, acum, zâmbete condescendente față de naivul care eram la cei nici zece ani ai mei. Celorlalți le sunt încă credincios, chiar dacă față de unii m-am mai „dezvrăjit”. Primul „idol” al cărui chip nu l-am zărit pe ecran avea să fie regizorul Dan Pița, care mă „hipnotizase” cu filmul său de la începutul anilor 80, Concurs. (Și apoi cu Dreptate în lanțuri, Pas în doi, iar în 1990, cu Faleze de nisip.) Câțiva ani mai târziu aveam să aflu că Pița reușise să-l „seducă” și pe ditamai monahul septuagenar (și eruditul, fost deținut politic) Nicolae Steinhardt. Mărturie stă cronica sa („Fiul echipei”) la Concurs (în volumul Cronică la persoana întâi). Steinhardt, în chiar luna premierei (noiembrie, 1982), i-a trimis regizorului o scrisoare de felicitare. Rândurile, extrem de elogioase, scrise „cu adânc și admirativ respect”, fac apel la însuși „Domnul Hristos – Împăratul și Basileul” pentru a-l „binecuvânta, ocroti și răsplăti” pe „credinciosul rob și minunatul Său zugrav, Dan Pița”, cel care, „cu atâta curaj, sinceritate, râvnă și talent” I-a „scris Evanghelia în imagini, sunet și culori” și a dat un film „mai semnificativ și mai tulburător chiar decât foarte frumoasa Viață a lui Iisus de Zefirelli”. Fie doar și pentru aceste filme (la care se adaugă, în preferințele mele, tot ce făcuse înainte de Concurs), Dan Pița mi-e drag și acum. Inscripția mărcii sale poetice din acei ani nu s-a șters. Așa cum nu s-a șters nici inscripția poemelor de muzică electronică sau muzică pop, jazz ori de film ale muzicianului Adrian Enescu - mai cu seamă de dinainte de 1990. Sau versurile lui Ioan Alexandru pe care Enescu le-a selectat pentru primul proiect de pop simfonic din muzica românească, Basorelief (1977). Sau versurile lui Lucian Avramescu pentru albumul pop al aceluiași Adrian Enescu încredințat spre interpretare fetelor de la duetul „Stereo”. Sau câteva filme de Mircea Veroiu (Sfârșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață, Umbrele soarelui). Sau filmele lui Mircea Săucan - toate (Casa de pe strada noastră, Când primăvara e fierbinte, Țărmul n-are sfârșit, Meandre, 100 de lei, Un sul de ceară, Impresii din copilărie). Sau filmele din anii 70-80 ale lui Mircea Daneliuc sau Alexandru Tatos sau Iosif Demian și Nicolae Mărgineanu ori ale lui Lucian Pintilie și, după anul 2000, o serie de filme de Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude, Călin Netzer sau Adrian Sitaru. 

Concurs (1982, Dan Pița)

Toți cei pomeniți aici îmi sunt dragi pentru senzația de viață și „minciuna necesară” din filmele lor. Nu cred că e vorba de idolatrie față de vreunul ei și nici de autism din partea mea, așa cum - mai în glumă, mai în serios - mă mustră Dan Voinea, invitându-mă - ca Sancho Panza - să-mi revin (ori să-mi vin, pentru întâia oară, în fire). Poate că e un fel de donquijotism, dintr-acela împărtășit cu Dan în holul unei barăci militare din Caransebeș, când - fiind plantoane, la sfârșitul anilor 80 - povesteam despre uimirea pe care ne-o pricinuiau muzicile adrianenesciene. Altfel, aș vrea să cred că entuziasmul meu de acum față de ultimele două filme ale lui Cristi Puiu, față de După dealuri de Mungiu, față de altele, este alimentat - așa cum îmi scrie Iulia Blaga - de „un soi de inocență” pe care, adaugă ea, n-o să mi-o ia nimeni, niciodată. Măcar de-ar fi așa! Inocența la purtător e un pașaport cu viza în regulă pentru Cîmpiile Elizee. Eu însă știu că inocența aceea (cu care poate că ar trebui să-i învălui și să-i primesc pe toți deopotrivă) s-a cam destrămat (și e musai să o restaurez), la fel ca-n versurile lui Virgil Carianopol pentru un cântec de-al lui Florin Bogardo: 

atunci când am venit în lume

n-am fost acesta care sunt

eram curat cum e zăpada

atunci când cade pe pământ

eram ca vârful unui munte

de niciun pas de om călcat

pe care fulgul de zăpadă

cădea murind imaculat

eram atât de pur prieteni

încât suind în timp credeam

că nici zăpada cea mai pură

nu era astfel cum eram

...........................................

cum sunt acum, după ce anii

trecură-n fuga lor la rând

cum sunt, de faţă acum de vreme

cum sunt în adâncimi de gând

sunt ca zăpada ce, curată

căzu lumină peste noi

iar oamenii călcandu-i chipul

facură din lumini noroi

Sieranevada (2017, Cristi Puiu)