Ani de liceu

Cu două săptămâni înainte de reuniunea de 30 de ani a celor care am absolvit Liceul C.D. Loga (acum Colegiul C.D. Loga), poștașul facebook îmi aduce o fotografie cu prima pagină a catalogului clasei 12B, pe care sunt scrise numele profesorilor de la clasă. Îmi amintesc de toți, cu o sigură excepție (Luminița Sârbovan, care ne-a predat – se pare – organizarea producției).

Păstrez o memorie vie, incandescentă chiar, dascălului de fizică, Maximilian Pavel, poreclit Max. Fără să fi avut vreo aptitudine spcială pentru fizică, îi așteptam orele (în toți cei patru ani de liceu) pentru comentariile sale by the way care nu aveau (ori păreau că nu au) nicio legătură cu lecția. De multe ori nu pricepeam ce vrea să spună. De exemplu, a fost nevoie de vreo zece ani (cel puțin) să pricep că între Antichitate și Renaștere se află „tezaurul de mare preț”. Adică în gândirea Evului Mediu. Acesta a fost unul din titlurile de carte pe care ni le-a recomandat (iar eu chiar aveam s-o cumpăr): Gândirea Evului Mediu. Între Antichitate și Renaștere (fragmente de texte patristice din Răsărit și Apus). Abia după ce am ajuns la scrierile Sfinților Părinți, la abia după ce aveam să-l citesc pe Berdeaiev (Pentru un nou Ev Mediu) mi-a fost dat să încep să înțeleg că Evul Mediu nu înseamnă doar „obscurantism”, că Renașterea și Iluminismul nu înseamnă doar „viață” și „lumină”. Că atunci – între Antichitate și Renaștere, când s-a definitivat canonul Scripturii – avea să se cristalizeze conștiința Bisericii, avea să se coaguleze spațiul și timpul liturgic, în care icoana avea să devină o prezență vie indispensabilă. Țin minte că l-am întâlnit la proiecția Călăuzei tarkovskiene la Casa Tineretului (venise împreună cu profesorul de franceză, Aurel Rus, și cu cel de filosofie, Vasile Mariș). Cu prima ocazie l-am întrebat dacă i-a plăcut. „Cam cerebral...” – a fost răspunsul lui. Și-mi mai amintesc cum, la ultima oră de curs, ne-a spus – între altele – că și generația lui era plictisită de școală („blazată” era cuvântul său), dar parcă nu în halul în care eram noi.  (Oare ce-ar spune de generația 2017?) Tot atunci ne-a întrebat spre ce meserie ne îndreptăm. Ăla doctor, ăla inginer, ăla economist. Zice domnul Pavel: „Niciunul nu vrea să fie dascăl?” ...

Orele de engleză, timp de opt ani (din clasa a 5-a până într-a 12-a) cu doamna Iudita Ernst au fost cele mai puțin stresante și cele mai amuzante. Nu pot uita cum ne-a povestit odată că fiul ei, referindu-se la Plugușorul pe care, elevi fiind, eram obligați să-l învățăm, i-ar fi spus că din toată vorbăria acelui colind, semnificative i s-au părut doar versurile: „Să vă fie casa, casă / Să vă fie masa, masă!” Și-mi spun și acum, 30+ ani mai târziu, că adevăr mai mare ca ăsta nu-i.

De la orele de economie politică & filosofie cu domnul Vasile Mariș (poreclit Țapu’) îmi amintesc două lucruri. Că – în spirit de frondă – am mormăit ceva, cândva, despre statul în care trăiam – statul socialist. La care am primit răspunsul: „Păi statul ești și tu!” Apoi nu pot uita scurtul său comentariu despre filosoful Constantin Noica (pe care aveam să-l descopăr peste vreo câțiva ani, la facultate), care ar fi spus că „știința caută omul în lume, iar filosofia caută lumea în om”. Mi-a plăcut partea cu filosofia. De la Noica filosoful, aveam să ajung – printr-un ricoșeul programat de sus, din cer, de undeva – la „celălalt Noica”, la scrierile și gândirea ieromonahului Rafail Noica.

Literatură română am făcut cu Ion Mihăilescu (pe care generațiile anterioare nouă îl porecliseră Lică), însă bucuria lecturii aveam s-o deprind de la un inginer constructor. În liceu, doar domnul Pavel Petroman (care nu mi-a fost profesor la clasă) m-a îndrumat – o singură dată, preț de câteva minute, în biblioteca școlii – când l-am rugat să mă ajute să aleg un subiect pentru sesiunea de comunicări pe teme literare. Eram în clasa a 11-a. Așa am ales o lucrare cu titlul „Evoluția personajului la James Joyce”, pe care aveam s-o prezint într-o sâmbătă când – fericită coincidență – sârbii au proiectat, la TV Novi Sad, filmul A Portrait of the Artist as a Young Man, inspirat din cel dintâi roman joycean. Eu eram în al nouălea cer. Cărțile de literatură română din programa de liceu aveam să încep să le citesc abia după bacalaureat.

Orele de matematică erau – pentru mine – o corvoadă. Eram ținta ironiilor lui Titu Andreescu. Fair game for criticism. Matematica de liceu era o limbă complet străină pentru mine, deși am terminat profilul de matematică-fizică. Încă mai am uneori coșmaruri că urmează să dau bacalaureatul din matematică. Atunci mă trezesc și-mi spun că filmul ăsta s-a terminat în 1987, că suntem deja în mileniul trei și adorm la loc.

Matematica aplicată în tehnica de calcul era și ea limbă străină pentru mine. Îmi amintesc gălăgia din timpul orelor. Și programele de matematică superioară și tehnică de calcul pe care profesoara (Spomenca Nicolin) îl punea să le deseneze la tablă pe colegul nostru cel mai familiarizat cu domeniul IT, Ciprian Merca.

N-am amintiri de la orele de chimie cu doamna Sanda Bertzi, însă nu-l pot uita pe domnul Bertzi (soțul dumneaei, cu care am făcut chimie în clasa a 8-a), care era o capacitate și avea o sensibilitate aparte.

Orele de biologie cu doamna Lidia Rusneac au fost terne (dar îmi amintesc de orele de botanică, zoologie și anatomie & fiziologie din gimnaziu, tot de la Loga) cu doamna Maria Marinescu.

În liceu am făcut istorie cu doamna Eva Friedman, însă nu pot uita scrisul meticulos pe tablă al profesorului de istorie din clasele a 5-a și a 6-a, pe care îl chema Bizeria. Țin minte, era prin 1980-1981 și învățasem la clasă despre incași. Eram în clasa a 5-a sau a 6-a. Și zelos practicant al religiei numite cinefilie. Scripturile mele erau, atunci, revistele „Cinema”. Tocmai apăruse pe ecrane o co-producție româno-germană, La porțile de aur ale incașilor. Bucuros, i-am fluturat revista în care apăruse cronica filmului. Dascălul meu însă îmi arată cu degetul spre un cuvânt din subtitlul cronicii: AVENTURĂ. Altfel spus: adevărul istoric nu îl găsești (dacă într-adevăr îl cauți) în filmele de aventuri pe teme istorice.  

Geografia cu domnul Hurbean din liceu am cam uitat-o, dar nu pot uita desele întâlniri (din ultimii 15 ani) de la Filarmonica Banatul cu domnul Teodor Gabor (care mi-a fost dascăl de geografie în gimnaziu, în clasele a 6-a, a 7-a și a 8-a). Domnul Gabor s-a mutat, în februarie 2017, pe alte coordonate geografice, dar bonomia sa și poveștile noastre despre cărți, filme, actori, regizori, piese de teatru, scriitori, muzică și viață le voi purta cu mine mereu.

Cu doamna Călina Mircov am făcut franceză în clasele a 11-a și a 12-a, dar orele din cei șase ani anteriori în care l-am avut dascăl pe domnul Aurel Rus rămân de neuitat. În primele săptămâni din clasa a 11-a, domnul Rus (care tocmai devenise inspector) s-a îmbolnăvit și – după o grea suferință – s-a mutat la cele veșnicie. Parcă a fost ieri când l-am întâlnit pentru ultima oară. Era slăbit, într-un salon de spital, unde l-am vizitat și am stat de vorbă câteva minute. Țin minte că mi-a povestit că în liceu citea și el empiric. Asta mi-a dat nădejde și-n taină doream să deprind și eu o rânduială a lecturii...

Literele și cifrele perfect caligrafiate ale doamnei Monica Budescu (profesoara noastră de organe de mașini și alte materii tehnologice) m-au atras ca un magnet atunci când le înșira pe tablă, alături de tot felul de desene tehnice pe cât de aride, pe atât de minuțios executate. Odată vorbeam cu colega de bancă (Dani Cionca) și, nedorind să mă potolesc, m-am ales cu un 4 (sau un 2?). după care m-am liniștit. Când am ajuns și eu de cealaltă parte a catedrei am văzut cât de enervant poate fi un elev care nu vrea să tacă, deși îl atenționezi.

Desen tehnic și alte materii tehnologice am făcut cu doamna Mioara Bălaș, un om tare cumsecade și  plăcut.

Cu maistrul Vasile Mocoi mi-am permis o obrăznicie în clasa a 10-a. L-am imitat, m-a observat, m-a pârât dirigintelui (Gheorghe Murgu aka Johnny) care mi-a scăzut fără drept de apel nota la purtare. A fost singura dată când am avut nota scăzută la purtare. Dar apoi m-am înțeles foarte bine cu domnul maistru. Uneori, în cadrul orelor de educație practică, mă trimitea pe te miri unde să fac practică, atunci când venea cineva de la o întreprindere să-i ceară vreo doi-trei elevi pentru diverse munci. L-am mai întâlnit uneori la catedrala mitropolitană. Dar e mult de atunci. Din când în când se întâmplă să mai visez bunkerul în care făceam practică începând cu clasa a 6-a, când l-am avut dascăl pe domnul Alexandru Șelariu, un dascăl minunat care iubea copiii.

O parte din dascălii noștri din liceu și gimnaziu și chiar unii dintre foștii colegi (Ovidiu Roateș, Răzvan Olărescu) s-au mutat deja în veșnicie. Peste alți câțiva zeci de ani vom rămâne și mai puțini, până când toți cei care – în anii 80 – am fost elevi și dascăli de gimnaziu / liceu la C.D. Loga din Timișoara ne vom reîntâlni pe Câmpiile Elizee, de unde ne vom privi urmașii și urmașii urmașilor. Până atunci, fiecare își gospodărește cum poate luminile și umbrele scumpilor ani de liceu.

Cinema și comunism

Cu câteva luni în urmă am primit de la criticul de film Ioan Pavel Azap un chestionar, cu titlul „Cinema și comunism”, alcătuit din alcătuit din 12 întrebări:

1. Care sunt cele mai bune 10 filme românești din epoca comunistă?

2. Există filme „comuniste” bune? Cum le-ați defini?

3. Ce filme din acea perioadă ați vizionat după 1989? Ce filme ați vrea să revedeți din acea perioadă? De ce?

4. Care sunt filmele memorabile pe care le-ați văzut în timpul comunismului (chiar dacă nu sunt în top 10)?

5. Care a fost primul film vizionat în perioada comunistă de care vă amintiți? Unde și în ce condiții l-ați văzut? Ce impact a avut acest film asupra dvs.?

6. Cum ați defini azi rolul politic al acelor filme? Cum vă raportați acum la ideologia dominantă?

7. Care este regizorul dvs. preferat din acea epocă și ce impact a avut opera acestuia asupra dvs.?

8. Descrieți practicile de vizionare a filmelor din acea perioadă – când și unde mergeați la cinema; cu cine; cum selectați filmele; de unde luați informații despre filme etc.?

9. În anii '80 se răspândise în România practica filmelor „pe video”. Descrieți experiența dvs. cu acest tip de vizionare a filmelor.

10. Ce filme românești din perioada comunistă v-au impresionat? De ce?

11. Ce rol au jucat aceste filme în formarea dvs.?

12. Ce filme internaționale ați văzut în perioada comunistă, care v-au impresionat? De ce le considerați memorabile? Ce rol au jucat aceste filme în formarea dvs.?

13. Ați văzut filmele lui Sergiu Nicolaescu? Care era relația dvs. cu filmele de propagandă istorică sau cu așa numitele filme ale „epopeii naționale”?

14. Ce impact au filmele dvs. preferate din „era comunistă” asupra gândirii dvs. estetice, artistice, sociale?

Ceea ce am răspuns a apărut în revista Tribuna nr.353 (15 - 31 mai 2017):

1. Zece din filmele românești realizate în perioada comunistă la care mă gândesc foarte mult sunt: Meandre, 100 lei, Nunta de piatră, Concurs, Pas în doi, Reconstituirea, Proba de microfon, Secvențe, O lacrimă de fată, Moromeții. Nu știu dacă sunt cele mai bune și nu îl cunosc pe cel care ar putea spune care sunt cele mai bune.

Meandre (Mircea Săucan, 1967)

2. În ceea ce mă privește, un film bun este un film de autor. Iar un autor este cel care slujește el Filmului, nu invers. Perioada comunistă, începând cu mijlocul anilor ‘50, a făcut loc și „filmului de autor”. În afară de sus-pomenitele zece titluri, din perioada aceea mai consider că filme bune sunt și: Viața nu iartă; La „Moara cu noroc”; Erupția; Când primăvara e fierbinte; Țărmul n-are sfârșit; Pădurea spânzuraților; Duminică la ora 6; Prea mic pentru un război atât de mare; Apa ca un bivol negru; Duhul aurului; Felix și Otilia; Dincolo de nisipuri; Cursa; Filip cel bun; Ilustrate cu flori de câmp; Zidul; Actorul și sălbaticii; Mere roșii; Tănase Scatiu; Dincolo de pod; Prin cenușa imperiului; Iarba verde de acasă; Ediție specială; Casa dintre câmpuri; Un om în loden; Duios Anastasia trecea; Vânătoare de vulpi; Semnul șarpelui; Croaziera; De ce trag clopotele, Mitică?; La capătul liniei; Baloane de curcubeu; Ochi de urs; Fructe de pădure; Sfârșitul nopții; Faleze de nisip; Dreptate în lanțuri; Imposibila iubire; Să mori rănit din dragoste de viață; Adela; Secretul armei secrete; Iacob. Sunt filme care captează - după măsura, cultura și priceperea fiecărui creator în parte – miracolul vieții și marile întrebări ale oamenilor. Sunt bune pentru că nu își propun să fie moralizatoare, să dea soluții, ci pentru că – în ceea ce au ele mai bun – sunt o imagine (transfigurată, evident) a vieții, o căutare a micilor și marilor adevăruri, un refuz al conformismului și al tezei, o oază de libertate pentru spirit. În lumea mare, socotesc „filme comuniste bune” următoarele: Pământ, Grevă, Octombrie, Crucișătorul Potemkin, Ivan cel Groaznic, Zboară cocorii, Primul învățător, Câteva zile din viața lui Oblomov, Ruga, Copacul dorințelor, Înălțarea, Căința, Ciocârlii pe sârmă, Sătucul meu drag, Iubirile unei blonde, Asul de pică, Balul pompierilor, Tata în călătorie de afaceri, Vremea țiganilor, Canal, Omul de marmură, Omul de fier, Amintiri despre subdezvoltare, Petrecere la vilă și multe altele.

Câteva zile din viața lui Oblomov (Nikita Mihalkov, 1980)

3. După 1989 am vizionat, revizionat (de nenumărate ori) și aș dori să revăd toate filmele enumerate la punctele 1 și 2 și multe altele. Aș mai adăuga Ma-ma și seria Ardelenilor - filme „de public” foarte sensibil și inteligent construite. Am mai vizionat și alte filme românești din acea perioadă, însă le-am găsit surprinzător de „expirate”. În multe din ele există – ce-i drept – anumite momente, apariții ale unor actori, anumite replici, muzici, cadre și o anumită emoție care încă mai spun ceva, însă doar atât.

Profetul, aurul și ardelenii (Dan Pița, 1978)

4. Vezi punctul 2.

5. Cred că primul film vizionat în perioada comunistă a fost Ștefan cel Mare. Aveam 6 ani. L-am văzut la cinema Capitol (astăzi sediul Filarmonicii Banatul) din Timișoara. Nu a avut niciun impact memorabil, în afara șocului inițial pricinuit de călăreții mărețului voievod care – așa mi se părea – se îndreptau în goană spre mine (stăteam la balconul lateral, destul de aproape de ecran).

6. Nu se poate vorbi despre „acele filme” la modul general. Adică se poate, dar ar fi păcat. Printre „acele filme” realizate sub semnul „ideologiei dominante” au existat – vezi titlurile enumerate deja – câteva încercări reușite sau foarte reușite de a exprima o anume viziune despre viață, de a aduce în discuție – cu mijloacele specifice filmului – „condiția umană” și problemele ei.

Mircea Săucan

7. Regizorul preferat din acea epocă este, acum, Mircea Săucan. (În acea epocă nu-i văzusem filmele și regizorul preferat era Dan Pița.) Combinația audio-vizuală extrem de insolită pe care o propune el n-am mai întâlnit-o decât – ocazional – la Dan Pița sau Mircea Veroiu. Mă impresionează felul în care cei trei au dat și muzicii importanța unui personaj în construcția dramaturgică a filmului, alături de celelalte personaje (inclusiv personajul imagine). Pe de altă parte, regizorul român care a început să lucreze la mijlocul anilor ‘60 și – fără să-și piardă câtuși de puțin „vâna” – a lucrat destul de mult și după 1990, este Lucian Pintilie. Pentru el am toată admirația. Pintilie mi se pare singurul regizor român „dintr-o bucată”. Dintre regizorii străini ai acelei perioade îl prefer – de departe – pe Andrei Tarkovski, ale cărui filme (începând cu Călăuza) au avut un impact crucial asupra mea prin faptul că mi-au deschis sufletul către un ideal de viață, ceea ce nu e deloc puțin.

Călăuza (Andrei Tarkovski, 1979)

8. În acei ani vedeam filme la cinematografele din oraș și la televizor. De multe ori, dacă nu aveam companie, mergeam singur la cinema pentru că mă interesa filmul ca atare. Totuși, mi-a plăcut și îmi place încă să împărtășesc bucuria vizionării cu alții, nu să văd filme de unul singur. De pe la mijlocul anilor ‘80, TVR nu prea mai oferea altceva decât emisiuni și filme propagandistice, așa că am urmărit asiduu programele Televiziunii Iugoslave și Maghiare, care – pe lângă multe filme-conservă – difuzau cu regularitate și destule filme de cinematecă. Încă din timpul liceului selectam filmele în funcție de regizor (dar și în funcție de compozitor, de directorul de imagine). Doream să văd tot ce făceau Dan Pița, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos. Filmele lui Pintilie și Săucan erau imposibil de găsit. Citeam cu nesaț despre filme (texte de teoria filmului, cronici, interviuri, anchete) în câteva cărți de cinema și în publicațiile „Cinema” (revista și almanahul).

Dan Pița

9. Pe la mijlocul anilor ‘80 a fost o vreme (câteva luni de zile, cred) când în Timișoara se difuzau filme pe video (pentru care se plătea bilet de intrare), în anumite instituții din oraș. Îmi amintesc că erau difuzate numai filme americane și unul singur românesc (Concurs de Dan Pița). Nu am văzut atunci decât un film pe video – Întoarcerea lui Jedi. Filme pe video am început să văd abia după 1990.

10. Există impresii și impresii. Primele impresii mi le-au lăsat, evident, filmele „de acțiune”, cu „vedete”, cu tot felul de „poante” – filmele cu Florin Piersic, Sergiu Nicolaescu. Treptat, n-aș ști să spun cum anume, aveau să mă câștige filmele „de atmosferă” (ale lui Pița, Veroiu, Daneliuc, Demian, Tatos, Mărgineanu), care mă puneau pe gânduri și mă urmăreau vreme îndelungată până când începeam să le deslușesc sensurile. Sunt filmele pomenite la punctele 1-2.

Revanșa (Sergiu Nicolaescu, 1978)

11. Au jucat un rol foarte important. Atât de important, încât am dorit să-i cunosc pe unii din creatorii lor și, în ultimii ani, chiar să scriu pe larg despre filme și cineaști – pe blogul personal, pe Liternet și în volumele Pseudokinematikos. Și, începând din 1993, să prezint o mare parte din aceste filme într-o serie de proiecții de cinematecă, în Timișoara. Ultimele retrospective, la Cinemateca BCUT din Timișoara, le-am dedicat regizorilor Alexandru Tatos, Lucian Pintilie și Andrei Tarkovski.

12. M-au impresionat profund și mă urmăresc încă aceste filme pe care le-am văzut prima oară în perioada comunistă: Călăuza, Andrei Rubliov, Copilăria lui Ivan, Cei șapte samurai, Accatone, Viridiana, La Strada, 8 1/2, Amarcord, Noaptea americană, Fahrenheit 451, Întâlnire de gradul trei, Bobby Deerfield, Călărețul electric, Desculț în parc, Mica romanță, Mephisto, Iluminare, Cenușă și diamant, Cronica adolescenței, Pădurea de mesteceni, Blow up, Gară pentru doi, Piesă neterminată pentru pianina mecanică, Sclava iubirii, Cetățeanul Kane, Cabaret, All That Jazz. Sunt filme de facturi diferite care m-au impresionat în chip diferit, la vârste diferite. Și, evident, mai sunt și multe alte filme văzute în perioada comunistă care – într-un fel sau altul – m-au impresionat și la care mă gândesc. Fiecare din ele m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă să te exprimi prin mijloacele filmului, combinând diversele forme de limbaj împrumutate de la celelalte arte și alcătuind uneori, în chip fericit, un limbaj nou: limbajul cinematografic.

All That Jazz (Bob Fosse, 1979)

13. Am văzut filmele lui Sergiu Nicolaescu din perioada comunistă. Filmele lui de după 1990 nu le-am văzut decât – cu mare greutate – pe mici fragmente. Nu am avut o relație bună cu „filmele de propagandă istorică” și nici cu „filmele epopeii naționale” decât până la vârsta de (aproximativ) zece ani. După aceea nu le-am mai vizionat. De pe la mijlocul anilor ‘80 am încetat să doresc să mai văd filmele lui Sergiu Nicolaescu, dar ascult și acum cu foarte mare plăcere muzica originală scrisă pentru ele de Tiberiu Olah, Richardt Oschanitzsky, Radu Goldiș, Adrian Enescu sau Anton Șuteu. Îmi amintesc însă de primul film românesc independent – Șobolanii roșii (1991) –, care demitiza serialul „epopeii naționale”.

 

Cristian Mungiu & Valeriu Andriuță

14. Filmele preferate din „era comunistă”, începând cu perioada adolescenței, au avut un impact major asupra mea. Multe sunt, pentru mine, un îndreptar, o călăuză. Mai cu seamă cele în care combinația audio-vizuală este bine orchestrată de regizor, împreună cu principalii săi colaboratori (directorul de imagine, autorul decorurilor, compozitorul, actorii) și în care cuvântul devine „semn”. Trebuie să recunosc: am ajuns să prețuiesc destul de târziu (abia după ce am văzut Aferim! și apoi toate celelalte filme ale lui Radu Jude) filonul „(neo)realist” din filmul românesc, început de Lucian Pintilie și continuat de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Stere Gulea, Dinu Tănase și, mai recent, de Cristi Puiu și Cristian Mungiu.

Cristi Puiu & Valer Dellakeza