vineri, 30 iunie 2017

Ani de liceu




Cu două săptămâni înainte de reuniunea de 30 de ani a celor care am absolvit Liceul C.D. Loga (acum Colegiul C.D. Loga), poștașul facebook îmi aduce o fotografie cu prima pagină a catalogului clasei 12B, pe care sunt scrise numele profesorilor de la clasă. Îmi amintesc de toți, cu o sigură excepție (Luminița Sârbovan, care ne-a predat – se pare – organizarea producției).
Păstrez o memorie vie, incandescentă chiar, dascălului de fizică, Maximilian Pavel, poreclit Max. Fără să fi avut vreo aptitudine spcială pentru fizică, îi așteptam orele (în toți cei patru ani de liceu) pentru comentariile sale by the way care nu aveau (ori păreau că nu au) nicio legătură cu lecția. De multe ori nu pricepeam ce vrea să spună. De exemplu, a fost nevoie de vreo zece ani (cel puțin) să pricep că între Antichitate și Renaștere se află „tezaurul de mare preț”. Adică în gândirea Evului Mediu. Acesta a fost unul din titlurile de carte pe care ni le-a recomandat (iar eu chiar aveam s-o cumpăr): Gândirea Evului Mediu. Între Antichitate și Renaștere (fragmente de texte patristice din Răsărit și Apus). Abia după ce am ajuns la scrierile Sfinților Părinți, la abia după ce aveam să-l citesc pe Berdeaiev (Pentru un nou Ev Mediu) mi-a fost dat să încep să înțeleg că Evul Mediu nu înseamnă doar „obscurantism”, că Renașterea și Iluminismul nu înseamnă doar „viață” și „lumină”. Că atunci – între Antichitate și Renaștere, când s-a definitivat canonul Scripturii – avea să se cristalizeze conștiința Bisericii, avea să se coaguleze spațiul și timpul liturgic, în care icoana avea să devină o prezență vie indispensabilă. Țin minte că l-am întâlnit la proiecția Călăuzei tarkovskiene la Casa Tineretului (venise împreună cu profesorul de franceză, Aurel Rus, și cu cel de filosofie, Vasile Mariș). Cu prima ocazie l-am întrebat dacă i-a plăcut. „Cam cerebral...” – a fost răspunsul lui. Și-mi mai amintesc cum, la ultima oră de curs, ne-a spus – între altele – că și generația lui era plictisită de școală („blazată” era cuvântul său), dar parcă nu în halul în care eram noi.  (Oare ce-ar spune de generația 2017?) Tot atunci ne-a întrebat spre ce meserie ne îndreptăm. Ăla doctor, ăla inginer, ăla economist. Zice domnul Pavel: „Niciunul nu vrea să fie dascăl?” ...
Orele de engleză, timp de opt ani (din clasa a 5-a până într-a 12-a) cu doamna Iudita Ernst au fost cele mai puțin stresante și cele mai amuzante. Nu pot uita cum ne-a povestit odată că fiul ei, referindu-se la Plugușorul pe care, elevi fiind, eram obligați să-l învățăm, i-ar fi spus că din toată vorbăria acelui colind, semnificative i s-au părut doar versurile: „Să vă fie casa, casă / Să vă fie masa, masă!” Și-mi spun și acum, 30+ ani mai târziu, că adevăr mai mare ca ăsta nu-i.
De la orele de economie politică & filosofie cu domnul Vasile Mariș (poreclit Țapu’) îmi amintesc două lucruri. Că – în spirit de frondă – am mormăit ceva, cândva, despre statul în care trăiam – statul socialist. La care am primit răspunsul: „Păi statul ești și tu!” Apoi nu pot uita scurtul său comentariu despre filosoful Constantin Noica (pe care aveam să-l descopăr peste vreo câțiva ani, la facultate), care ar fi spus că „știința caută omul în lume, iar filosofia caută lumea în om”. Mi-a plăcut partea cu filosofia. De la Noica filosoful, aveam să ajung – printr-un ricoșeul programat de sus, din cer, de undeva – la „celălalt Noica”, la scrierile și gândirea ieromonahului Rafail Noica.
Literatură română am făcut cu Ion Mihăilescu (pe care generațiile anterioare nouă îl porecliseră Lică), însă bucuria lecturii aveam s-o deprind de la un inginer constructor. În liceu, doar domnul Pavel Petroman (care nu mi-a fost profesor la clasă) m-a îndrumat – o singură dată, preț de câteva minute, în biblioteca școlii – când l-am rugat să mă ajute să aleg un subiect pentru sesiunea de comunicări pe teme literare. Eram în clasa a 11-a. Așa am ales o lucrare cu titlul „Evoluția personajului la James Joyce”, pe care aveam s-o prezint într-o sâmbătă când – fericită coincidență – sârbii au proiectat, la TV Novi Sad, filmul A Portrait of the Artist as a Young Man, inspirat din cel dintâi roman joycean. Eu eram în al nouălea cer. Cărțile de literatură română din programa de liceu aveam să încep să le citesc abia după bacalaureat.
Orele de matematică erau – pentru mine – o corvoadă. Eram ținta ironiilor lui Titu Andreescu. Fair game for criticism. Matematica de liceu era o limbă complet străină pentru mine, deși am terminat profilul de matematică-fizică. Încă mai am uneori coșmaruri că urmează să dau bacalaureatul din matematică. Atunci mă trezesc și-mi spun că filmul ăsta s-a terminat în 1987, că suntem deja în mileniul trei și adorm la loc.
Matematica aplicată în tehnica de calcul era și ea limbă străină pentru mine. Îmi amintesc gălăgia din timpul orelor. Și programele de matematică superioară și tehnică de calcul pe care profesoara (Spomenca Nicolin) îl punea să le deseneze la tablă pe colegul nostru cel mai familiarizat cu domeniul IT, Ciprian Merca.
N-am amintiri de la orele de chimie cu doamna Sanda Bertzi, însă nu-l pot uita pe domnul Bertzi (soțul dumneaei, cu care am făcut chimie în clasa a 8-a), care era o capacitate și avea o sensibilitate aparte.
Orele de biologie cu doamna Lidia Rusneac au fost terne (dar îmi amintesc de orele de botanică, zoologie și anatomie & fiziologie din gimnaziu, tot de la Loga) cu doamna Maria Marinescu.
În liceu am făcut istorie cu doamna Eva Friedman, însă nu pot uita scrisul meticulos pe tablă al profesorului de istorie din clasele a 5-a și a 6-a, pe care îl chema Bizeria. Țin minte, era prin 1980-1981 și învățasem la clasă despre incași. Eram în clasa a 5-a sau a 6-a. Și zelos practicant al religiei numite cinefilie. Scripturile mele erau, atunci, revistele „Cinema”. Tocmai apăruse pe ecrane o co-producție româno-germană, La porțile de aur ale incașilor. Bucuros, i-am fluturat revista în care apăruse cronica filmului. Dascălul meu însă îmi arată cu degetul spre un cuvânt din subtitlul cronicii: AVENTURĂ. Altfel spus: adevărul istoric nu îl găsești (dacă într-adevăr îl cauți) în filmele de aventuri pe teme istorice.  
Geografia cu domnul Hurbean din liceu am cam uitat-o, dar nu pot uita desele întâlniri (din ultimii 15 ani) de la Filarmonica Banatul cu domnul Teodor Gabor (care mi-a fost dascăl de geografie în gimnaziu, în clasele a 6-a, a 7-a și a 8-a). Domnul Gabor s-a mutat, în februarie 2017, pe alte coordonate geografice, dar bonomia sa și poveștile noastre despre cărți, filme, actori, regizori, piese de teatru, scriitori, muzică și viață le voi purta cu mine mereu.
Cu doamna Călina Mircov am făcut franceză în clasele a 11-a și a 12-a, dar orele din cei șase ani anteriori în care l-am avut dascăl pe domnul Aurel Rus rămân de neuitat. În primele săptămâni din clasa a 11-a, domnul Rus (care tocmai devenise inspector) s-a îmbolnăvit și – după o grea suferință – s-a mutat la cele veșnicie. Parcă a fost ieri când l-am întâlnit pentru ultima oară. Era slăbit, într-un salon de spital, unde l-am vizitat și am stat de vorbă câteva minute. Țin minte că mi-a povestit că în liceu citea și el empiric. Asta mi-a dat nădejde și-n taină doream să deprind și eu o rânduială a lecturii...
Literele și cifrele perfect caligrafiate ale doamnei Monica Budescu (profesoara noastră de organe de mașini și alte materii tehnologice) m-au atras ca un magnet atunci când le înșira pe tablă, alături de tot felul de desene tehnice pe cât de aride, pe atât de minuțios executate. Odată vorbeam cu colega de bancă (Dani Cionca) și, nedorind să mă potolesc, m-am ales cu un 4 (sau un 2?). după care m-am liniștit. Când am ajuns și eu de cealaltă parte a catedrei am văzut cât de enervant poate fi un elev care nu vrea să tacă, deși îl atenționezi.
Desen tehnic și alte materii tehnologice am făcut cu doamna Mioara Bălaș, un om tare cumsecade și  plăcut.
Cu maistrul Vasile Mocoi mi-am permis o obrăznicie în clasa a 10-a. L-am imitat, m-a observat, m-a pârât dirigintelui (Gheorghe Murgu aka Johnny) care mi-a scăzut fără drept de apel nota la purtare. A fost singura dată când am avut nota scăzută la purtare. Dar apoi m-am înțeles foarte bine cu domnul maistru. Uneori, în cadrul orelor de educație practică, mă trimitea pe te miri unde să fac practică, atunci când venea cineva de la o întreprindere să-i ceară vreo doi-trei elevi pentru diverse munci. L-am mai întâlnit uneori la catedrala mitropolitană. Dar e mult de atunci. Din când în când se întâmplă să mai visez bunkerul în care făceam practică începând cu clasa a 6-a, când l-am avut dascăl pe domnul Alexandru Șelariu, un dascăl minunat care iubea copiii.
O parte din dascălii noștri din liceu și gimnaziu și chiar unii dintre foștii colegi (Ovidiu Roateș, Răzvan Olărescu) s-au mutat deja în veșnicie. Peste alți câțiva zeci de ani vom rămâne și mai puțini, până când toți cei care – în anii 80 – am fost elevi și dascăli de gimnaziu / liceu la C.D. Loga din Timișoara ne vom reîntâlni pe Câmpiile Elizee, de unde ne vom privi urmașii și urmașii urmașilor. Până atunci, fiecare își gospodărește cum poate luminile și umbrele scumpilor ani de liceu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.