Bilete de papagal

De fapt, sensul vieții este să înțelegi că nimic nu trebuie luat for granted (adică „pe nemestecate”). Mai ales că trăim un ev intens al destrupării cuvântului. Iar cuvântul nu e decât o chemare. Ființează și prin noi, chiar dacă ne-am obișnuit să repetăm, ca papagalii, vorbe spuse ori scrise de alții. Cuvântul e un quest, o căutare, o aventură, nu o etichetă. Cred că trebuie să devenim cuvintele pe care le folosim. Deși, după cât de violent de exprimăm, lumea din jur ar deveni un coșmar dacă într-adevăr cuvintele noastre s-ar întrupa. Nu doar că adesea nu știm ce facem, dar nu știm prea bine nici ce spunem sau de ce spunem ceea ce spunem. Și uite-așa ajungem la obârșie, la rădăcina confuziei: în universul gândului. Dar cine să mai aibă vreme să-și pună problema cum să gândească, acum când aproape totul în jur te îndeamnă să nu gândești? Inclusiv instituții și comunități care se folosesc de termeni ca spiritualitate, duhovnicie, familie, națiune, Dumnezeu, școală. La început de mileniu trei, trăim însă așa cum am visat: fără cenzura partidului unic, fără armate de grănicieri care să țină puștile îndreptate spre înăuntru, cu posibilitatea de a reclama orice și pe oricine, de a accesa când vrei orice canal de televiziune, de a-ți alege mâncarea preferată din hangarul unui supermarket unde produsele nu mai au de mult gustul și mirosul de altădată ș.a.m.d. Cu toate astea, încă e legal să cercetăm cuvintele pe care le auzim sau rostim. Încă putem să ne mai întrebăm dacă chiar suntem ceea ce vrem să părem că suntem, dacă cei din jur chiar sunt ceea ce vor să pară. Încă putem să ne mirăm și să credem că „ei nu sunt ei”, că „noi nu suntem noi”, că fiecare e obositor de departe de idealul spre care, măcar o dată în viață, a năzuit...