Pas în doi

Când am văzut prima oară filmul lui Dan Pița Pas în doi (la grădina de vară din Mamaia, în vara lui 1985, înainte cu doar câteva săptămâni de a fi cenzurat în cinci locuri de secvențe pe care ideologii vremii le considerau prea „erotic-îndrăznețe” ori prea „violente” ori prea „subversive”), n-am priceput mai nimic din el. Mi se părea mult prea criptic, prea „esențializat”. Ceea ce am înțeles din leit-motivul scărilor pe care coboară mirii nefamiliști (Dodo și Felicia, interpretați de Adrian Titieni și Aurora Leonte) deveniți familiști e că timpul e inamicul numărul unu al entuziasmului, al prieteniei, al unei relații ce pare să fi cotizat cu taxa pentru veșnicie. Cam ceea ce, în anii 70, cânta și Dalida:

avec le temps...

avec le temps, va, tout s'en va

avec le temps on n'aime plus

Tot în Pas în doi se vorbește, la un moment dat, despre compromisul de a rămâne împreună cu cineva doar de dragul copiilor. Așa s-a întâmplat cu părinții Mariei (Ecaterina Nazare) și ai fratelui ei Virgil (Virgil Andriescu), care nu s-au despărțit doar pentru că aveau de crescut doi copii. Care copii au simțit mereu cât de străini erau părinții lor unul față de altul. Maria nu vrea să se întâmple la fel cu copilul ei din flori și refuză o relație în care nu crede. „Mă vrea doar pe mine, nu-i pasă de copil!” îi spune prietenei sale care încerca (fără succes) s-o lămurească să accepte cadourile și ajutorul de cel care i-a făcut copilul (fără să-l recunoască), un magazioner cu funcție înaltă în conducerea unei mari întreprinderi. 

Pas în doi

În filmul lui Radu Jude Toată lumea din familia noastră buboiul neînțelegerilor s-a spart și înstrăinarea s-a  legalizat. Copilul (Sofia Nicolaescu) asistă neputincios la certurile dintre părinți (Șerban Pavlu și Mihaela Sârbu), atunci când aceștia își dispută fetița pentru două zile de vacanță, cum spune legea. În numele legii, copilul a ajuns pentru părinții săi o minge de football și nu-i vine să creadă când îi vede cum se sfâșie (nu doar la figurat). 

Toată lumea din familia noastră

În Nunta de piatră și Duhul aurului (regizate în tandem de Dan Pița și Mircea Veroiu), perechea de certăreți (Fabian Ferencz, Elisabeta Jar Rozorea) trece din când în când prin cadru. Îi vedem la crâșmă, unde își varsă năduful unul asupra celuilalt, se detestă și se dau în spectacol până când cârciumarul îi dă afară. Apoi își continuă mascarada pe străzi. Par soț și soție, dar se urăsc de moarte și (din obișnuință? din teama de a rămâne singuri? nu reiese că ar avea copii de crescut) nu se despart. Chiar dacă nu sunt împreună decât fizic. 

Duhul aurului

Niciunul din exemplele de mai sus nu ar trebui să trezească mirări. Nu ai de ce să te miri când vezi cum sentimentele (și răbdarea) se destramă cu timpul, cum oameni care păreau din aceeași echipă se sfâșie (cu sau fără motiv). Adevărata pricină de mirare e să vezi (sau să crezi) că „din adâncurile bunului pământ / iubirea-nvârte lumea mai departe” (Ioan Alexandru). Așa cum se întâmplă în Căința lui Tenghiz Abuladze, unde oaza de armonie a unei familii este amenințată de politica malefică a unui dictator stalinist. Cei doi soți, deși despărțiți de urgia vremurilor și trimiși în Siberii fără de sfârșit, continuă să rămână împreună în același cuget până în veșnicie. Fetița lor, crescută în duhul nădejdii întru Înviere, este martora acestei minuni: întâlnirea a două suflete-pereche și păstrarea prospețimii ei întru veșnicie. 

Căința