Iacob din „țara moartă”

Puțini cred că-și mai amintesc (ori își dau seama) de importanța unui film ca Iacob în repertoriul cinematografelor din România anului 1988. Puțin știu că Mircea Daneliuc n-a mai avut voie să filmeze nimic după Glissando (1982, ieșit pe ecrane abia în 1984), că doar schița lui Geo Bogza (care, la începutul anilor 70, fusese curtată și de Mircea Veroiu & Dan Pița) l-a readus - cu chiu, cu vai - pe platouri. Deși ambianța din film e preambului „țării moarte”, ceva apăsător și ciudat de familiar te cuprinde încă, dacă îl revezi. E o lume în care „nu poți să miști”, o lume care te duce pe culmile disperării („Da' ce e bine?”), iar cei mai slabi de înger își pun capăt zilelor, ca minerul jucat de Florin Zamfirescu.
Din primele cadre recunoști stilul autorului (foarte aproape aici de realismul din Vânătoare de vulpi, însă pe o structură narativă convențională), detaliile de atmosferă (muzică, scenografie, coloană sonoră), privirea frustă asupra vieții, în vădit contrast cu tot ce se făcea atunci în cinema-ul românesc. În acel an, doar Moromeții lui Stere Gulea (terminat cu doi ani în urmă, în 1986) mai era un eveniment. Și Flăcări pe comori - adaptarea cuminte și oarecum romanțată a lui Nicolae Mărgineanu după Arhanghelii și alte schițe (cu precădere Mârza sau Vâlva băilor) de Ion Agârbiceanu, inspirată tot din viața minerilor de la începutul veacului XX. Minerul jucat de Ion Fiscuteanu (Fructe de pădure, Glissando,  Vară scurtă, Balanța, Prea târziu, Zapping, Ajutoare umanitare, Moartea domnului Lăzărescu) spune, la un moment dat, că el nu fură, ci nu lasă pe alții să-l fure. Că, oricum, nu e plătit pentru cât muncește („Dacă nu se plăte'...”). Și, mai târziu, Iacob: „Păi să nu mai poți să te mai încrezi chiar în nimeni? Păi asta ce-i?” Promițătoare distribuirea Ceciliei Bârbora, care avea să devină muza lui Daneliuc. Dorel Vișan face unul din cele mai solide roluri ale sale în film (alături de ceea ce a jucat sau avea să mai joace în O lacrimă de fată, Casa dintre câmpuri, Semnul șarpelui, Baloane de curcubeu, Moromeții, Balanța, Senatorul melcilor). Foarte vie și expresivă imaginea lui Florin Mihăilescu.
Iacob rămâne ultimul film de marcă al lui Daneliuc (înainte de marea lehamite care l-a cuprins încă de la A unsprezecea poruncă, cel dintâi film al său de după 1990) și unul din reperele pentru realismul Noului Val de după anul 2000 din cinematografia românească.