sâmbătă, 26 august 2017

Singur printre prieteni

Uneori mă simt foarte solidar cu ovreiul Mihail Sebastian, pe care ideologul Nae Ionescu îl trimitea musai să se boteze creștinește. Ortodox, pentru că - susținea master mindul legionarismului - nici catolicii și nici greco-catolicii nu sunt, cu adevărat români. Altfel, sentința nu era decât veșnica „scrâșnire a dinților”. De ce mi-e aproape Sebastian? Pentru că - în acei tumultuoși ani interbelici - se simțea cumva singur printre prieteni. Singur în mijlocul ovreilor săi cu apăsate interese negustorești, singur în mijlocul camarazilor săi (Mircea Eliade, Camil Petrescu, Emil Cioran ș.a.) in vremea când nu fuseseră încă ambetați de „idealul sfânt” de a face din România o țară „cum e soarele de pe cer”. Mă simt solidar și cu acel Sebastian pe care o slujbă ortodoxă nu l-a mișcat, căruia împreuna adunare a „binecredincioșilor” sau „dreptcredincioșiulor” nu i-a spus nimic. Poate pentru că lipsea de acolo firescul dreptei socotințe (străin de orice fel de naționalism, de orice fel de ideologie politică, de legalisme și „religiozitate”?), așa cum avea să constate și alter-ego-ul lui Max Blecher cinematografiat de Radu Jude în Inimi cicatrizate? Sebastian, care - la fel ca profesorul Marin Miroiu din Steaua fără nume - avea un suflet de poet, trăia cu nostalgia omului fără uniformă. Nicio uniformă nu-i inspira încredere, în schimb omul neînregimentat îl trezea o profundă admirație. Îl el putea crede nesfârșit.
Chiar așa: ce s-a schimbat de atunci? A fost eliberat de uniforme omul războiului rece (din ambele tabere) și omul care i-a urmat, al „tranziției” spre „democrație” ori cel „suprasaturat” de binefacerile democrației? ... Mai curând aș spune că suntem adesea mult prea nepregătiți și fără de identitate pentru a ne înfățișa lumii fără nicio uniformă. Lipsa uniformei (a ideologiei), la fel ca în Dostoievski, nu poate fi suplinită decât de preaplinul libertății. Sau al frumuseții, totuna. Al frumuseții restauratoare, al frumuseții ca ideal de viață. Ori, se știe, idealul de viață, este - de două mii de ani - unul singur. Practic, răspunsul nu e unul colectiv, ci personal. Fiecare îl află după felul în care se raportează la acești două mii de ani. Nu atât la „momentul istoric” de atunci, cât mai cu seamă la actualizarea lui în fiecare zi, în fiecare clipă. Și atunci, Sebastian nu e cu nimic mai sărac decât cei care - îndreptățindu-se - cred că „L-au prins deja pe Dumnezeu de-un picior”. Căutarea lui e la fel de tragică. Totuși, nu încetez să mă întreb care ar fi fost destinul lui Sebastian după 1945, dacă ar mai fi trăit, și cum s-ar fi raportat la momentul 23 august 1944. Ar fi fost un gură-cască fără să știe ce-l așteaptă, atunci când tancurile rusești „eliberatoare” intrau în București, sau - dar asta e puțin probabil - ar fi avut cumințenia altui ovrei, Oscar Steinhardt, care n-a pregetat să-și mustre fiii, atenționându-i că „or să plângă lacrimi amare”? (vezi mărturia lui Nicolae Steinhardt din Jurnalul fericirii). Una peste alta, îmi pare că e tot mai greu să arunci o punte de discuție dacă nu ai și un mesaj ideologic adecvat. Iar lipsa oricărei ideologii (adică poezia, gândirea poetică) e parcă mai greu de aflat ca oricând...
Mihail Sebastian 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu