Țara moartă și lumea ideilor fără uniformă

Nefiind precoce, în copilărie am fost fascinat de personajul Sergiu Nicolaescu. Îi urmăream filmele cu religiozitate până când, la începutul anilor 80, începusem să văd și altfel de filme românești - O lacrimă de fată, Casa dintre câmpuri, Proba de microfon, Croaziera, Semnul șarpelui, Sfârșitul nopții, Imposibila iubire și - mai ales - Concurs, Dreptate în lanțuri, Pas în doi. Atunci aveam să mă despart definitiv de mitul lui Sergiu. De curând, alături de fiul meu cel mic (în vârstă de 7 ani), am revăzut Revanșa. În ziua următoare aveam să văd Țara moartă, documentarul-eseu de Radu Jude cu fotografii din colecția lui Costică Axinte (fotograf din Slobozia) și fragmente (citite de regizor) din jurnalul doctorului evreu Emil Dorian. 

Montajul lui Jude oferă o perspectivă insolită asupra ascensiunii legionare de la sfârșitul anilor 30 și se oprește la mijlocul anilor 40, când a fost instaurată așa-zisa „democrație populară”. Fenomenul apare prezentat și în sus-pomenitul policier politic din seria Comisarilor născociți și jucați de Sergiu Nicolaescu. Țin minte că, la cei nici zece ani pe care îi aveam la prima vizionare a Revanșei, m-a oripilat scena masacrului de la abator, prezent și în însemnările lui Emil Dorian. Nu știam pe atunci că victimele sunt, fără excepție, cetățeni români de origine iudaică și nici nu înțelegeam prea bine cine sunt, de fapt, acei bandiți îmbrăcați în haine de piele neagră. Coloana sonoră a acelui blockbuster local nu conține marșuri legionare (ca în Țara moartă), ci ritmuri jazz, electro-dance și pop-rock.  

Cum arăta România în ultimii ani de pace de dinainte de Al Doilea Război Mondial și în anii marcați de ideologia naționalistă ce dorea să facă „o țara și un popor cum e soarele sfânt de pe cer”? Nu altfel decât o înfățișează și o povestesc - în felurite chipuri - cei care au cunoscut-o nemijlocit. 80 de ani mai târziu, Radu Jude se folosește de câteva sute de fotografii, de o serie de marșuri, imprimări audio din materialele de propagandă ale vremii, precum și de câteva fragmente-mărturie care - asemenea confesiunii din Jurnalul lui Mihail Sebastian - transmit disperarea unei conștiințe de paria. De bună seamă că realitatea românească a acelor ani nu a fost numai așa, dar - și asta ar trebui să reținem - a fost și așa. Timpul care nu mai avea răbdare - deocamdată - cu unii oameni garanta drepturile absolute ale colectivului în fața minorității „jidovești sau jidovite”. Mihail Sebastian, Jurnal: „Guvernul Goga s-a instalat [decembrie 1937]. Pentru prima oară s-a putut înregistra într-un discurs oficial vocabularul Poruncii Vremii: jidan, jidănime, dominația lui Iuda etc. etc.” 

Multe din fotografiile lui Costică Axinte (câteva sute selectate dintr-o colecție impresionantă, de câteva zeci de mii, întinsă pe șapte decenii) surprind ascensiunea „omului în uniformă” despre care Sebastian scria în Jurnal: „Omul în uniformă este tipul de grandoare umană pe care experiențele extremiste de dreapta și de stânga încearcă să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre și verzi simplifică violent ideile, atitudinile și sentimentele, reducându-le la o culoare, la un semn, la un strigăt. Se netează astfel dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanțele, se teșesc sub o formidabilă presiune nivelatoare pozițiile personale de gândire. Nu rămân în joc decât două-trei adevăruri revelatoare, asupra cărora nimeni n-are voie să întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară.”.  

La fel ca Aferim! și Inimi cicatrizate, Țara moartă contestă nu creștinismul per se, ci politizarea lui „în sensul unui compartiment distinct, bine separat, al existenței” și împuținarea „oamenilor tăcerii și compasiunii” (Olivier Clément, Viitorul Bisericii). Violența, pare a spune Radu Jude, este cu atât mai perversă cu cât e „morală” și „îndreptățită”, așa cum - încă din primele cadre ale acestui documentar-eseu — reiese din discursul Mareșalului Antonescu despre „propășirea patriei”, „întoarcerea la matca din care nimeni nu ar fi trebuit să iasă”, sau din marșurile legionare ce ridică în slăvi o „moarte vitează”. Singur, există și o față nevăzută a „chestiunii evreiești”, pe care Jude nu și-a propus s-o ia în considerare. Există nu doar Jurnalele lui Dorian și Sebastian, ci și Jurnalul fericirii, scris de Nicolae Steinhardt - iudeul care, îmbisericindu-și mintea, se considera „sută la sută evreu și mie la sută român”. Atâta doar că drumul spre această perspectivă se arată mai luminos atunci când ți-a fost descoperită (sau n-ai uitat de) „bucuria Învierii” ce izvorăște din Biserica-potir - neînregimentrată politic și neprihănită de filetism. 

Nu Biserica Dumnezeului cel Viu este adusă în discuție sau incriminată de Radu Jude, ci instituția eclezială atunci când pune specificul particular (național), deasupra binelui comun. Derapajul este considerat erezie în Biserica Ortodoxă, însă „a vorbi despre filetism în spațiul ortodox este ca și cum ai aminti de funie în casa spânzuratului; prea puțini teologi ortodocși au curajul de a ataca acest subiect delicat, iar cei care o fac riscă să intre în dizgrația ierarhiei” (Chrystos Yannaras, Adevărul și unitatea Bisericii). Subiect delicat, în România începutului de mileniu trei, este și legionarismul. Să reținem doar atât: „blasfemia” lui Radu Jude - spre deosebire de apatia indiferenței - e semnul unei relații cu Dumnezeu. „<<Blasfemul>> ar trebui simțit de către creștini ca o problemă care le este pusă cu duritate”, iar „adevăratul răspuns creștin la <<blasfem>>, precum și la indiferența (aparentă) a epocii, ar fi mai întâi, dezvoltarea unei arte liturgice strălucitoare” (Olivier Clément). 

Oricât ar părea de ciudat, în Țara moartă, forma de rezistență la „spiritul de stup” (deopotrivă fascist sau marxist) nu e nici abstractă și nici exclusiv iudaică. Este „o afirmare a ideii de om”, ca în Lupta în jurul unui rug de Ștefan Zweig, o denunțare a lipsei de viață (de unde și titlul documentarului-eseu) și a abuzului de scheme. Nu doar din fascism, ci și din marxismul instalat în România abuziv de tancurile sovietice, în august 1944. În acest sens, Țara moartă caută să recupereze „lumea ideilor fără uniformă” în care - așa cum reiese din Jurnalele lui Emil Dorian și Mihail Sebastian, „se circulă greu”. 

Țara moartă