Nefiind precoce, în copilărie am fost fascinat de personajul Sergiu Nicolaescu. Îi urmăream filmele cu religiozitate până când, la începutul anilor 80, începusem să văd și altfel de filme românești – O lacrimă de fată, Casa dintre câmpuri, Proba de microfon, Croaziera, Semnul șarpelui, Sfârșitul nopții, Imposibila iubire și – mai ales – Concurs, Dreptate în lanțuri, Pas în doi. Atunci aveam să mă despart definitiv de mitul lui Sergiu. De curând, alături de fiul meu cel mic (în vârstă de 7 ani), am revăzut Revanșa. În ziua următoare aveam să văd Țara moartă, documentarul-eseu de Radu Jude cu diverse fotografii din colecția lui Costică Axinte (fotograf din Slobozia) și fragmente (citite de regizor) din jurnalul doctorului evreu Emil Dorian.
Montajul lui Jude oferă o
perspectivă insolită asupra ascensiunii legionare de la sfârșitul anilor 30 (și
a societății românești în ansamblu) și se oprește la mijlocul anilor 40, când a
fost instaurată așa-zisa „democrație populară”. Fenomenul fusese prezentat – în
același spirit anti-legionar – și în sus-pomenitul policier politic din
seria Comisarilor născociți și jucați de Sergiu Nicolaescu. Țin minte că, la
cei nici zece ani pe care îi aveam la prima vizionare a Revanșei, m-a
oripilat scena masacrului de la abator, prezent și în însemnările lui Emil
Dorian. (Nu știam pe atunci că victimele sunt, fără excepție, cetățeni români
de origine iudaică și nici nu înțelegeam prea bine cine sunt, de fapt, acei
bandiț îmbrăcați în haine de piele neagră.[1])
Cum arăta România în
ultimii ani de pace de dinainte de Al Doilea Război Mondial și în anii marcați
de ideologia naționalistă ce dorea să facă „o țara și un popor cum e soarele
sfânt de pe cer”? Nu altfel decât o înfățișează și o povestesc – în felurite
chipuri – cei care au cunoscut-o nemijlocit. 80 de ani mai târziu, Radu Jude
preia câteva fragmente-mărturie care – asemenea confesiunii din Jurnalul lui
Mihail Sebastian – transmit disperarea unei conștiințe de paria. Timpul care,
deocamdată, nu mai avea răbdare cu unii oameni, garanta drepturile
absolute ale colectivului în fața minorității „jidovești sau jidovite”. Mihail
Sebastian, Jurnal: „Guvernul Goga s-a instalat [decembrie 1937]. Pentru
prima oară s-a putut înregistra într-un discurs oficial vocabularul Poruncii
Vremii: jidan, jidănime, dominația lui Iuda etc. etc.” De bună seamă că
realitatea românească a acelor ani nu a fost numai așa (în anii imediat
următori, mareșalul Antonescu avea să-și modifice atitudinea față de minoritatea
evreiască), dar – și asta ar trebui să reținem – a fost și așa[2].
Multe din fotografiile
lui Costică Axinte (câteva sute selectate dintr-o colecție impresionantă, de
câteva zeci de mii, întinsă pe șapte decenii) surprind ascensiunea „omului în
uniformă” despre care Sebastian scria în Jurnal: „Omul în uniformă este
tipul de grandoare umană pe care experiențele extremiste de dreapta și de
stânga încearcă să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre și
verzi simplifică violent ideile, atitudinile și sentimentele, reducându-le la o
culoare, la un semn, la un strigăt. Se netează astfel dintr-odată toate
îndoielile posibile, se strivesc nuanțele, se teșesc sub o formidabilă presiune
nivelatoare pozițiile personale de gândire. Nu rămân în joc decât două-trei
adevăruri revelatoare, asupra cărora nimeni n-are voie să întrebe, dar pentru
care toată lumea trebuie să moară.” Rigoriștii ortodoxiști consideră filmele
lui Radu Jude „anticreștine”. La o privire atentă însă, la fel ca Aferim! și
Inimi cicatrizate, Țara moartă contestă nu creștinismul per se, ci
politizarea lui „în sensul unui compartiment distinct, bine separat, al
existenței” și împuținarea „oamenilor tăcerii și compasiunii” (Olivier Clément,
Viitorul Bisericii). Violența, pare a spune Radu Jude, este cu atât mai
perversă cu cât e „morală” și „îndreptățită”, așa cum – încă din primele cadre
ale acestui documentar-eseu — reiese din discursul Mareșalului Antonescu despre
„propășirea patriei”, „întoarcerea la matca din care nimeni nu ar fi trebuit să
iasă”, sau din marșurile legionare ce ridică în slăvi o „moarte vitează”.
Singur, există și o față
nevăzută a „chestiunii evreiești”, pe care Jude nu și-a propus s-o ia în
considerare. Există nu doar Jurnalele lui Dorian și Sebastian, ci și Jurnalul
fericirii, scris de Nicolae Steinhardt – iudeul care, îmbisericindu-și
mintea, se considera „sută la sută evreu și mie la sută român”[3]. Și care
avea o cu totul altă părere despre evenimentele evocate în Țara moartă:
„Nu încape îndoială că evreii nu-i pot fi decât recunoscători lui Antonescu,
șefului de stat care cu adevărat s-a împotrivit exterminării lor.” Atâta doar
că drumul spre această perspectivă se arată mai luminos atunci când ți-a fost
descoperită (sau n-ai uitat de) „bucuria Învierii” ce izvorăște din
Biserica-potir, neînregimentrată politic și neprihănită de filetism. Nu
Biserica Dumnezeului cel Viu este adusă în discuție sau incriminată de Radu
Jude, ci instituția eclezială atunci când pune specificul particular
(național), deasupra binelui comun. Derapajul este considerat erezie în
Biserica Ortodoxă, însă „a vorbi despre filetism în spațiul ortodox este ca și
cum ai aminti de funie în casa spânzuratului; prea puțini teologi ortodocși au
curajul de a ataca acest subiect delicat, iar cei care o fac riscă să intre în
dizgrația ierarhiei” (Chrystos Yannaras, Adevărul și unitatea Bisericii).
Subiect delicat, în România începutului de mileniu trei, este și legionarismul.
Să reținem doar atât: „blasfemia” lui Radu Jude – spre deosebire de apatia indiferenței
– e semnul unei relații cu Dumnezeu. „<<Blasfemul>> ar trebui
simțit de către creștini ca o problemă care le este pusă cu duritate”, iar
„adevăratul răspuns creștin la <<blasfem>>, precum și la
indiferența (aparentă) a epocii, ar fi mai întâi, dezvoltarea unei arte
liturgice strălucitoare” (Olivier Clément).
Pentru unii, un film de-a
dreptul „instigator”, Țara moartă caută să recupereze „lumea ideilor
fără uniformă” în care – așa cum reiese din scrierile lui Dorian și Sebastian –
„se circulă greu”. Forma de rezistență la „spiritul de stup” (deopotrivă
fascist sau marxist) nu e nici abstractă și nici exclusiv iudaică. De aceea
poate că au dreptate cei care văd în Țara moartă o „afirmare a ideii de
om” (ca în Lupta în jurul unui rug de Ștefan Zweig), o denunțare a
lipsei de viață (de unde și titlul său) și a abuzului de scheme. Nu doar din
fascism, ci și din marxismul de tip stalinist, ce avea să fie instalat în
România abuziv de tancurile sovietice (cu tot cu sinistrul slogan „Ana
Pauker-Gheorghiu Dej, bagă spaimă în burgheji!”), în august 1944. Atunci, Emil
Dorian era, ca mulți alți evrei, copleșit de fericire la vederea „poporului
sovietic eliberator”. Evreul Nicolae Steinhardt însă își amintește astfel de
acel moment istoric: „Stăteam şi eu şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu
salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa.
Mă simt deodată strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat
desluşit şi apăsat – „stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii
şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă cu lacrimi amare, şi
tu la fel… Hai acasă…“. Poate că documentarul-eseu realizat de Radu Jude ar
merita un necesar sequel care să urmărească metamorfozele politice din –
cel puțin – „obsedantul deceniu” al „erei ticăloșilor”. Nu de alta, dar
dictaturile din România nu s-au epuizat odată cu legionarii, Carol al II-lea și
Antonescu.
 |
| Țara moartă |
[1] Neagu Juvara, O
scurtă istorie ilustrată a românilor: „După începerea războiului împotriva
Uniunii Sovietice, sub cuvânt că populația evreiască din Basarabia și Bucovina
de Nord se arătase în general favorabilă ocupației sovietice și avuseseră loc
chiaracțiuni criminale împotriva armatei române, Antonescu a luat hotărârea să
deporteze toată populația evreiască din Basarabia și Bucovina dincolo de
Nistru. La care s-au adăugat, fără explicații unele grupuri de evrei din restul
țării și un număr însemnat – care nu-i bine lămurit nici azi – de țigani. În
total, această deportare în masă e evaluată la circa 150000 de oameni, aruncați
literalmente în pustiu, fără structuri de primire prevăzute. Fiind zonă de
război și cunoscând purtarea brutală a armatei germane în înaintarea ei, evaluarea
definitivă a numărului morților și dispăruților e cvasiimposibilă. Această
teribilă măsură măsură e astăzi imputată ca o crimă nu numai lui Antonescu
și guvernului său, ci întregii noastre națiuni.”
[2] Neagu Juvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor:
„În anii 1942-1943, cu toate insistențele repetate ale guvernului german de a-i
preda pe evreii noștri, Antonescu a refuzat permanent, ba a favorizat salvarea
unor evrei din Occident sau din Transilvania de Nord ocupată de unguri. Gestul
lui din 1943 e însă puțin cunoscut în Occident, și, chiar când e cunoscut, nu
șterge fapta din 1941.”
[3] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii:
„De vreme ce sunt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar
face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în fața altora. Dacă va fi cu
putință să li se ia apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide
batjocura în inima mea și voi tăcea. Orice aș gîndi atunci despre ei, nu voi
juca niciodată rolul de martor al acuzării.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu