Ouăle lui Tarzan - între experiment și experiere

În urmă cu peste 30 de ani am cunoscut un inginer constructor. Îl chema Victor și, pe la mijlocul anilor 80, cu niște ani înainte de pensionare (când l-am întâlnit pentru prima oară), lucra într-un birou la Direcția județeană de drumuri și poduri. El a fost cel care m-a împrietenit atunci cu muzica simfonică și mi-a netezit calea spre literatura universală. Și tot el mi-a vorbit întâia oară despre agresiunea cu care - în 1944 - tancurile sovietice au instaurat, în România, „democrația populară”. Era anticomunist convins, dar dintr-o perspectivă atee, astfel că a luat parte bucuros la acțiunile comuniștilor de promovare a „ateismului științific” când - în „obsedantul deceniu” (începutul anilor 50) - „noua orânduire” avea să se impună în orașele și satele din România. În această privință, îmi spunea el, gândea la fel cu comuniștii. Mi-a mai spus atunci ceea ce aveam să aud și în filmul lui Alexandru Solomon: „Noi, oamenii, avem cu maimuțele mult mai multe în comun decât ne vine să credem.”

Ouăle lui Trazan m-a dus cu gândul la lumea descrisă de Svetlana Aleksievici în Vremuri second-hand (o carte ce surprinde degringolada morală, socială și politică din țările fostei URSS, după dezintegrarea acesteia, la începutul anilor 90) și Soldații de plumb (un volum dedicat ostașilor sovietici căzuți sau răniți în războiul din Afganistan), dar și la episodul despre mankurți din O zi mai lungă decât veacul de Cinghiz Aitmatov. Prima impresie pe care am auzit-o despre filmul lui Alexandru Solomon a fost oarecum dezaprobatoare. Persoana care mi-o comunicase fusese profund tulburată de informațiile din film referitoare la experimentele pe maimuțe de la Institutul de Primatologie (înființat în 1927) din orașul abhaz Suhul, vizibil afectat de războiul civil de la începutul anilor 90. Hibrizii - un fel de oameni-maimuță pe care, în avântul stalinist din anii 30 (abia atunci, pentru că în perioada țaristă nu i se îngăduise această „îndrăzneală”) dorea să-i „fabrice” primatologul Ivanov - erau un fel de mankurți avant la lettre și urmau să lucreze ca niște „roboți” obedienți trimiși de statul sovietic la felurite munci istovitoare (în mină, pe șantierele de construcții). 

Documentarul lui Alexandru Solomon este, mai ales, un imn adus sufletului abhaz - cu ochii umanistului-poet, nu ai istoricului. Abhazii - aflăm dintr-o legendă povestită în primele minute ale filmului - sunt un popor ospitalier căruia Dumnezeu, după ce le-a oferit în dar o țărișoară „ca un colț de rai”, i-ar fi lăsat apoi să trăiască și să înflorească (va, vis et deviens! - ca în titlul unui film de Radu Mihăileanu) în ea. Și să facă experimente - deloc lipsite de cruzime - pe maimuțe (unele dintre ele descendente dintr-o maimuță neobișnuit de longevivă numită Tarzan, care a avut 400 de pui cu 200 de femele). Sau să le trimită, singure, în cosmos, la bordul unor rachete (dar fără icoana Sfintei Treimi de Andrei Rubliov, ca în Solaris-ul tarkovskian) — așa cum vedem din niște imagini de arhivă ale anilor 80. „Au fost 6000 de maimuțe în vremurile sovietice, acum (după câștigarea independenței țării în urma desprinderii de URSS) au mai rămas 600” - spune un angajat al Institutului de la Suhul. Nu toate au fost supuse experimentelor. Unele au fost adoptate de câte un suflet milostiv, pentru a fi crescute și îngrijite cu dragoste, asemenea unui animal de companie. 

Filmul lui Solomon ți se dezvăluie, într-o anumită măsură, în funcție de ceea ce ești: un darwinist convins de ridicolul teoriei creaționiste sau un om al veacului tău, un veac al tuturor relativismelor, care - chiar și după Darwin - caută să-și dezvolte conștiința eclezială (nu religiozitatea). Cum puteți împăca darwinismul cu biserica? - își întreabă condescendent o cercetătoare octogenară și darwinistă (directoarea institutului) subalternele mult mai tinere. Întrebarea se adresează fiecărui privitor în parte. Tinerele cercetătoare îi răspund că atunci când intră într-o biserică pierd noțiunea timpului, însă refuză să polemizeze, pentru că „împărăția” pe care le-o descoperă învățătura evanghelică a Bisericii „nu e din lumea aceasta” și nu poate fi „demonstrată”. Pentru că - altfel decât spune un alt cercetător octogenar din film, ce consideră că majoritatea oamenilor se duc la biserică din nevoia de „auto-hipnoză”, iar nu de „experiere a tainei” (și are dreptate: o taină se „experiază” doar prin trăirea ei, nicidecum prin abordarea ei academică, exclusiv teoretică, exterioară) - ține de credință, de primirea învățăturii despre Hristos. „Am putea discuta la nesfârșit și tot nu i-am da de capăt întrebării dumneavoastră” - îi răspunde una din aceste tinere cercetătoare șefei sale sceptice. „Nu cred că eu și ai mei ne tragem din maimuță!” „Tu nu, dar strămoșii tăi cu siguranță!” Cum ar veni: ca și Darwin, socialismul trece pe lângă, nu rezolvă problema morții, a bătrâneții, nu oferă sensul metafizic al vieții. Răspunsurile (mereu pe potriva întrebărilor) se află numai atunci când începi să-ți îmbisericești mintea, la fel ca tinerele cercetătoare din filmul lui Solomon. Asta doar dacă - asemenea savanților octogenari - nu găsești în orice referire la dimensiunea tainică a vieții un indiciu pentru o ridicolă și înduioșătoare ignoranță. 

Alexandru Solomon nu explică nimic, nu militează pentru niciuna din ipoteze, dar lasă o portiță pentru a medita la natura ființei umane. Și pentru a face trecerea de la experimente la experiere. Spre deosebire de „experimentare”, „experierea” presupune prezența conștientă a unei percepții, pe care un „experiment științific” nu ți-o poate oferi. Către final, camera lui Radu Gorgos surpinde o mică obște adunată la o biserică să prăznuiască „minunea minunilor”, Învierea. Comunicare prin cuminecare. Emil Cioran: „Teologia îl definește pe om mai bine decât zoologia”. Imaginea pare desprinsă din Soljenițîn (Procesiunea pascală): „Femei cu fețe hotărâte, detașate, gata și pentru moarte dacă ar fi eliberați tigri asupra lor.”

Who wants to break free

Îi aud pe câte unii (atunci când nu sunt cu totul copleșiți de akedie) întrebând în dreapta și-n stânga, căutând o „povățuire duhovnicească” să-i învețe ce filme să vadă și - mai rar - ce cărți să citească, ce muzică să asculte etc. Într-un fel, e de înțeles. Dacă n-ai avut pe nimeni în familie sau în școală sau în cercul de prieteni care să-ți propună o ierarhie, e greu să te dumirești acum, în era google, unde găsești orice. Ce să alegi, dintre tone de cărți, filme, muzici, imagini? (Dacă încă mai vrei să alegi ceva...) Dar există liste universal valabile? Cred că nu. Pentru că fiecare e un caz aparte. Nu poți să recomanzi oricui filmele românești contemporane de - să zicem - Puiu, Mungiu, Jude, Porumboiu, Sitaru, Achim. Cu ce să începi atunci? Greu de zis. Cred că răspunsul se află întotdeauna în cel care pune întrebarea. Doar că, dintr-o prea puțină auto-cunoaștere, dintr-o inexplicabilă neîncredere în capacitățile proprii (și, poate, dintr-o excesivă comoditate), omul se eschivează și caută o „autoritate” exterioară. Care, dacă se poate, să-i ofere gata mestecat și „mesajul” sau „morala”. Ca și cum ar exista o asemenea autoritate care să te facă să înțelegi cum se cuvine „mesajul” și „morala” din filmele regizorilor de mai sus (ori alte filme de Ceylan, Haneke, Jarmush, Godard, Fellini, Paradjanov, Bergman, Kurosawa, Mizoguchi, Tarkovski ș.a.m.d.)... Când ele sunt filme pe care, ca să le descoperi, îți trebuie o viață întreagă. Câți sunt dispuși să primească această lungă nevoință interioară, această luptă (care - dacă te înhami la ea - se duce nu „în exterior”, cu „morala” sau „lipsa de morală” și de „frumos” și „bine” dintr-un film, dintr-o carte etc., ci mereu „în interior”, cu propriile prejudecăți, false așteptări și purisme ideologice, etnice, religioase ș.a.m.d.)? ... E drept, în lumea artelor există - și nu de ieri, de azi - jocuri de culise, interese, agende politice îndărătul unui film, al unei cărți, al unei muzici. Există apoi o mentalitate ilustrată foarte exact de personajul reporterului (jucat de Robert Downey jr.) din Născuți asasini: hai să-i manipulăm că-s proști și nu se prind; asta vor, asta le dăm. En gros și en detail. Abia când vom înțelege că lumea nu e decât o piață liberă în care fiecare primește chiar ceea ce caută, că, pentru a primi și altceva decât chewing gum, e nevoie să-ți dorești altceva decât chewing gum, abia atunci vom căuta în noi - adică acolo unde trebuia să căutăm încă de la bun început - răspunsurile. De bună seamă că fiecare mai are de învățat, că avem nevoie de ceilalți (chiar mai mult decât suntem pregătiți să recunoaștem), dar una e să ai nevoie de cultură, de frumos, de comuniune (de gând și simțire) și alta e să cerșești de la altul această nevoie sub forma unor titluri de cărți, filme etc. Pe de altă parte, e valabil pentru fiecare: mai e mult până departe. Niciodată nu știi cum se produce umanizarea (în-omenirea) celor despre care credeai că nicicând nu vor ajunge să gândească că capul lor, după cum niciodată nu știi cum se produce dezumanizarea (împielițarea) celor în care investeai o credință veșnică. Până una-alta, Alain (citat de Steinhardt, în Jurnalul fericirii) a înțeles: „fiecare tot ce vrea obține, dar ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobândește prin neprecupețit sacrificiu, cu nedezmințită încăpățânare, înfrângând lenea, nestăruind asupra scrupulelor”. Pentru că „împrejurările nu pot fi scuză decât pentru ratați și ratații - pe plan social sau duhovnicesc - sunt cei ce s-au dat bătuți, n-au avut mesau ori nu l-au recepționat destul de clar”. Așa că: „totul nu e să învingi, totul e să lupți până la capăt; biruința nu-i obligatorie, obligatorie e lupta”.

Grafică de Klara Tamas

Candoarea unui cineast-poet

Din lung-metrajele de Cannes 2017 proiectate în Timișoara, unul singur m-a făcut să mă mir. L-am urmărit uluit, așa cum - copleșit de uimire - am urmărit altădată filmele lui Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Eugen Greene (Călugărița portugheză, de exemplu) ori mai vechile filme de Robert Bresson, Mircea Săucan și Wim Wenders. Paterson este de neimaginat într-o lume ahtiată după zgomote de fond, după rating și „afirmare personală”. Așa cum e lumea europeană din The Square, câștigător al Palme d'or-ului, sau cea de peste ocean, din Good Times. Tăcerile din filmul lui Jim Jarmush, deopotrivă cu  rostirile personajelor sale sunt însă de neînțeles. Unora li se vor părea desuete și plictisitoare, așa cum desuet și plictisitor e tot ceea ce nu răspunde ritmurilor și logicii timpurilor (post)moderne. De neînțeles e să vezi cum un șofer de autobuz compune poeme și - în pauza dintre două ture prin oraș - le scrie în „caietul secret” unde își ascunde versurile, rimele, emoțiile.

Să vezi lumea cu ochi de poet.!... Dar nu orice fel de poet, ci unul „începător”, preocupat în cel mai înalt grad de taina începuturilor ce pecetluiesc împreuna viețuire. Paterson respiră candoarea unui cineast-poet. Când o întâlnește pe fetița iubitoare de poezie care-i recită câteva din versurile ei mi-am amintit de Mica romanță, filmul lui George Roy Hill din 1979, în care - ieșind de sub tirania „materialismului” - doi adolescenți de 13 ani discută despre Heidegger și existențialism, punându-și problema unei comuniuni de gând și simțire ce depășește orice „necesitate” biologică. E atâta cumințenie în Paterson, încât îți vine să crezi că - asemenea cailor înzestrați cu rațiune din Călătoriile lui Gulliver (partea a patra) - personajele de pe ecran nu cunosc vicleșugul, amăgirea și dezamăgirea, că nu s-au protejat cu niciun fel de armură împotriva bunătății.

Zeul absent

O legendă bulgărească (povestită în filmul Raliței Petrova, Bezbog) spune că, pe timpul ocupației otomane, niște săteni s-au refugiat pe culmile unui munte, nădăjduind că vor fi mai aproape de Dumnezeul din ceruri și, astfel, vor fi ocrotiți. Turcii însă i-au nimicit. De atunci, muntele respectiv se numește Bezbog (Fără Dumnezeu). Există, în Solaris, câteva secvențe în care camera directorului de imagine Vadim Iusov se apropie de fereastra navei spațiale și ecranul e atunci cuprins cu totul de întunecime. Preț de câteva clipe, spectatorul se confruntă cu hăul absolut, cu nimicul, cu absența apăsătoare cât o veșnicie. Atâta doar că, pe nava spațială din S.F.-ul tarkovskian, Kris a adus cu el și icoana Sfintei Treimi de Rubliov. O tăcere deplină e și în Zona din Stalker – atunci când nu se aude câinele schelălăind sau când nu zboară câte o pasăre ce vine dinspre și se duce înspre nicăieri. În fond și la Tarkovski cerul e absent (nu l-a filmat nici în Rubliov, decât atunci când se reflecta în bălțile de pe Pământ), nu e populat de o „ființă supremă”. Dar taina rămâne. „Zeul absent” încarcă personajele tarkovskiene cu un jind, cu o dorire – după uitata civilizație liturgică – dătătoare de o fericire amară. Preferabilă, precizează femeia Călăuzei, unei „vieții cenușii și triste”.  Bucuria e un dar, nicidecum o obligație. Cei care acuză „absența zeului” și „impostura” sacerdotului care continuă lucrarea divino-umană, pe pământ, a Dumnezeului-Om, nu sunt nici propagatori de blasfemie, nici pricină de sminteală. Despre cei ce nu (mai) cred, tot femeia Călăuzei spunea: „Ar trebui să ai milă față de ei!” Milă (deci com-pasiune, împreună pătimire), nu silă. Cu adevărat important e cu totul altceva: ce anume construiești, ce anume cultivi tu, cel care spui că te hrănești din cerul ce doar pare gol, din zeul ce doar pare absent.  Cum ar spune Cuviosul Siluan Atonitul, nu iadul (în care - vrem nu vem, ne e dat să ne ținem mintea) contează, nu el ne definește, ci nădejdea pe care o avem, pe care ne străduim să n-o pierdem, s-o înmulțim chiar. Stalker: „Totul depinde de noi, nu de Zonă!” 

De gustibus

Citesc - abia acum - biografia lui Ion Creangă de George Călinescu. Și mă mir - încă o dată - de zelul cu care îi apărăm pe Creangă, pe Anton Pann, pe Budai-Deleanu, pe Costache Negruzzi, pe Panait Istrati sau I.L Caragiale. Dar îl respingem pe Lucian Pintilie, dar ne scandalizează Aferim!. Sfătoșenia zapciului din snoava lui Jude vine din limbuția și măscările lui Creangă. Radu Jude nu mi se pare cu nimic mai „dușmănos”, mai „terfelitor” al „onoarei naționale” și al „credinței străbune” decât Caragiale sau Anton Pann. Ce-i drept, una-i cartea, alta-i filmul.

Tot în cartea lui Călinescu găsesc acesste observații despre lipsa de adecvare a omului cu clasa socială în care dorește să parvină: „Oamenii trecuți repede dintr-o clasă într-alta, fără a căpăta deprinderile cerute de schimbare, sunt foarte lesne de supărat. Orice nepotrivire de gusturi, orice neparticipare la înapoierea lor e privită cu încruntare, ca și când s-ar cuprinde în ea o mustrare.” Prin urmare, nu „facultățile” fac diferența, că altfel toți titrații s-ar înțelege între ei. Și nu e deloc așa. Pricina adevărată pentru lipsa de comunicare e alta: lipsa de acomodare cu propriul statut social (și cultural). Altfel spus: fudulia care nu-ți lasă nicio urmă de auto-ironie. Femeia de servici care vizionase Oglinda (într-o proiecție cu circuit închis, alături de câțiva sofisticați critici de film) putuse să treacă peste complexitatea ieșită din comun a celui mai dificil film tarkovskian. Când schimburile (contradictorii) de opinii nu se mai terminau, ea le-ar fi cerut să înceteze o dată cu cearta și s-o lase să facă curat că voia să plece acasă. „Ce-i așa de greu de priceput la filmul ăsta?” - zise ea. „Cum tu l-ai înțeles?” - s-au mirat ei și i-au cerut să le spună și lor ce-a văzut. „E un film despre un om care conștientizează suferința pe care a pricinuit-o altora, îi pare rău și ar vrea să ceară iertare, dar nu știe cum.” Replica lui Tarkovski: „Nu mai am nimic de adăugat!” 

Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Un pas în urma serafimilor

Cu vreo două zile înainte să văd Un pas în urma serafimilor am citit un interviu cu Daniel Sandu, regizorul fost absolvent de seminar ortodox care-și varsă acum amarul pricinuit de experiența sa adolescentină. Am aflat astfel că printre preferințele sale se numără musicalul La La Land, multipremiat cu Oscar chiar în acest an. Celelalte titluri pomenite (cu excepția filmului, După dealuri, citat pentru temă / subiect, iar nu pentru expresia artistică propusă de Mungiu) sunt blockbusters made in the USA în ultimii ani. Ceea ce aveam să văd pe ecranul de la mall se potrivea de minune cu repertoriul mallurilor (din România, cel puțin), profilat exclusiv pe superproducții și filme „de consum”, „de gen”, care - spre deosebire de filmele românești „de autor” - îți dau, în general, o stare de feel good. (Nu același lucru aveam să-l observ în 2012, când mi se părea că După dealuri nu avea ce să caute într-o sală de mall, în același tip de companie. Și nici n-ar fi ajuns acolo dacă nu avea patalamaua de premii de la Cannes și lumea nu era - încă - interesată se „senzaționalismul” cazului din care se inspirase.) În timpul proiecției am avut sentimentul că e exact filmul pe care l-au căutat cu lumânarea denigratorii ortodoxiști ai lui Mungiu care - adesea în necunoștință de cauză - au scris vrute și nevrute despre După dealuri. Ei bine, Daniel Sandu le oferă acum pe tavă toate „capetele de acuzare” la adresa nu doar a lui Cristian Mungiu, ci și a lui Cristi Puiu și Radu Jude.
Dar nu despre film doresc să scriu. Prin felul în care a fost făcut, Un pas în urma serafimilor și-a atins ținta și a ajuns la cine trebuia să ajungă. Povestea cinematografiată aici („a true story”, nu-i așa?) m-a făcut să mă gândesc la cât de cripto-protestant și cripto-(romano)catolic e sistemul de învățământ ortodox. Mi-a amintit de mărturia unui convertit la Ortodoxie. Spunea el: dacă m-aș duce la un romano-catolic să-l aduc pe „drumul cel bun”, acesta, văzând majoritatea bisericilor / mănăstirilor ortodoxe, ar spune - și pe bună dreptate - că e foarte asemănător și s-ar mira de ce insist atât că e diferit?; dacă m-aș duce la un protestant să-l întorc din „rătăcire”, s-ar speria de legalismul practicat și promovat de ortodocși... Mi-am amintit apoi de mărturia lui Sorin Dumitrescu. Distinsul academician spunea că nicio instituție de învățământ ortodox (organizată pe calapod apusean, protestant) nu s-a arătat interesată de volumul său Noi și icoana. Icoana, mai spunea el, nu interesează pe nimeni. E un fel de Cenușărasă (adăuga Pr Rafail Noica) - nu doar în „lumea mare”, ci chiar în spațiile ortodoxe, fiind surclasată (și nu de ieri, de azi) de tabloul religios. „Tensiunea semantică a unei gândiri cu vedere - scria Sorin Dumitrescu în Tablou cu orbi - este esențialmente iconică.” La Mungiu și Puiu (dar și la Jude, cel puțin în O umbră de nor) tensiunea semantică este chiar așa: „cu vedere” și „iconică”. De unde și dificultatea primirii ei „precum este” de către cei dedulciți cu tablouri religioase și reprezentări care mai de care mai pioase, mai „naturaliste”. Ori ilustrativismul din Un pas în urma serafimilor, considerabil mai accesibil decât „minimalismul” viziunii lui Mungiu-Puiu-Jude (chiar atunci când se vrea „echidistant”, prin evocarea preotului de țară, sfătos și cumsecade, interpretat de Valer Delakeza) pune pe tapet doar viciile instituționalizării credinței, ridicolul religiozității. (După dealuri, Sieranevada și O umbră de nor dau mărturie, între altele, și pentru dificultatea de a dobândi și cultiva o conștiință eclezială, nu doar despre conformismul de tip religios, ca mască de moralitate.)  
Spre deosebire de filmele celorlalți regizori români pomeniți, Un pas în urma serafimilor e mai mult un fel de chewing gum, de fast food. Într-o lume în care și ciunga și hamburgerii cu cartofi pai sunt la mare trecere, am putea spune: 1-0 pentru Daniel Sandu. Bătălia adevărată se duce însă în altă parte: în felul în care lăsăm strâmbătatea, dar și frumusețea, să ne lămurească. Și, nu în ultimul rând, în felul în care înțelegem că opusul religiozității nu e musai o minte sceptică și cârcotașă (ajungând până la o nouă formă de religiozitate: militantismul ateu), ci o minte care caută să-și cultive - printr-o împreună-strădanie ce poate dura o viață de om - conștiința eclezială. 

Șarada lui Max

Nu aș vrea să las să treacă Ziua Educației în care ne amintim de profesorii dragi fără să-l pomenesc pe dascălul meu de fizică din liceu. I se spunea Max și am aflat că, la puțină vreme după absolvirea promoției noastre, a plecat în Germania, unde a și trecut la cele veșnice. Îi port o amintire vie, deși nu m-am numărat printre preferații lui – aveam, la materia pe care ne-o preda, rezultate mediocre. Așteptam cu maxim interes orele de fizică, dar nu pentru ca să aflu mai multe despre mecanică, termodinamică, electricitate, optică sau fizică atomică și nucleară. Nu. Mă bucuram să asist la orele lui Max pentru apoftegmele lui pe care ni le împărtășea (cui voia să priceapă) încifrat, prin aluzii și ironii pe care le gustam de fiecare dată. Ne dădea porecle, se lega de câte-o vorbă de-a noastră, de câte-un nărav și țesea mici povești. A fost – de departe – singurul care încerca să ne vorbească despre dimensiunea religioasă (mai târziu aveam să înțeleg că se referea la cele ale Bisericii) a vieții. Înțelegea foarte bine că pentru unii, aceasta nu era decât o formă de frondă adolescentină, iar nu ceva asumat și trăit. Țin minte că ne povestea cum odată găsise scris pe tablă „Secolul 21 ori va fi religios, ori nu va fi deloc”. Dar cel mai clar îmi amintesc cum a început să deseneze pe tablă axa timpului. Și zice: aici (înainte de anul zero, al nașterii lui Hristos) e epoca de aur a Greciei, cu Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, Socrate, Platon și ceilalți. Aici (și arată la o distanță de puțin peste o mie de ani) sunt Shakespeare, Cervantes, apoi iluminiștii, romanticii etc. Și între? – zice. Nu așteaptă răspunsul nostru (care ar fi venit, unanim: Evul Mediu) și continuă: îl numiți ev întunecat, dar aici se află aurul gândirii omenești!... În Evul Mediu??!! N-am priceput nimic, atunci. Cu altă ocazie (sau poate tot atunci) ne-a vorbit despre o antologie în două volume, cu fragmente de texte patristice (din Răsărit și Apus) apărută în colecția BPT: Între Antichitate și Renaștere. Gândirea Evului Mediu. Peste câțiva ani abia, când am văzut întâia oară Andrei Rubliov de Tarkovski și Căința de Abuladze, când am început să mă minunez de scrierile lui Dostoievski și Nicolae Steinhardt, când am ajuns să citesc Pentru un nou Ev Mediu de Berdeaiev mi-am amintit, involuntar, de Max. Într-un fel, este moștenirea cea mai de preț pe care aveam să o primesc de la un dascăl, în liceu. Nu doar eu, ci toată clasa. Și, poate, alte clase paralele sau din alți ani. Câți dintre elevii săi au luat aminte? Dumnezeu știe. Mie însă șarada lui mi se pare cu adevărat importantă pentru că de felul în care înțelegem și trăim axiologia pe care ne-a desenat-o pe tablă – chiar acum, sau mai ales acum, în evul media, când nu se mai știe ce înseamnă icoana și care mai e rostul unui ritual – depinde așezarea noastră în viață. Și chiar devenirea noastră. Și, cine știe, poate și datorită lui Max aveam să înțeleg și să primesc într-un anume fel Călăuza, Jurnalul unui preot de țară, Nazarin, Lumină de iarnă, Simion al deșertului, Ruga, Hadersfild, După dealuri, Sieranevada...