Anul ăsta, Duminica în care tema centrală e iubirea de vrăjmași a căzut în prima zi de octombrie. E, poate, locul geometric cel mai greu de cuprins din întreg anul liturgic. Pentru că presupune să ajungi, pur și simplu, la iubire. Să nu mai știi nici de vrăjmași, nici de fârtați, să dobândești acea pace în toți și-n toate. Dar cum să împlinești această poruncă (e, totuși, o poruncă pentru cei ce poartă cruciulițe la gât, pentru cei ce-au început să-și conștientizeze botezul, precum „idiotul” din filmul sârbesc Hadersfild) fără să fii precum pruncii („aceștia mici”) care - necunoscând categoriile (partidele, rasele, etniile, găștile, denominațiile, ideologiile ș.a.m.d.) ce-i despart pe oameni - nu știu ce-i acela un vrăjmaș. Într-un fel, pericopa evanghelică de azi e cea mai dureroasă. Pentru că-ți vine să exclami ca poetul național: „unde ești, copilărie, cu pădurea ta, cu tot?...” Pentru că tot ce ai e o memorie mult prea selectivă în ceea ce privește contabilizarea datoriilor altora. Iar pentru asta nu sunt de vină ei, ci lipsa de pază a gândurilor, graba cu care aruncăm vorbe grele în loc să înțelegem că alta, cu totul alta, e treaba noastră. Dacă vrem cu adevărat să ajungem - prin metanoia - la pace cu gândurile noastre. Și poate că războiul nevăzut pe care-l ducem ar fi mai puțin crâncen, mai puțin vătămător (pentru noi, înainte de toate), dacă am ține seama de îndemnul apostolului: „Aceeași să cugetați, aceeași dragoste având, un suflet fiind, una cugetând. Nimic făcând cu prigonire sau cu mărire deșartă; ci cu smerenie unul pe altul socotind a fi mai de cinste decât pe sine..” Sau dacă am înțelege că vrăjmașii (aceia despre care Hristul de pe cruce spunea că nu știu ce fac, aceia pe care - fără să ne răstignească - încă nu putem să-i iubim) sunt lăsați cu un scop și dintr-o pricină anume. Atunci, poate, vom învăța să ne bucurăm de tăcere (și în tăcere). Și vom pricepe că viața pe care, fără să fi făcut nimic s-o merităm, am primit-o în dar...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu