Despre un anume scepticism

Răsfoind volumul Continentele insomniei de Gabriel Liiceanu îmi amintesc, înainte de toate, de comentariul personajului Snaut din Solaris (filmul lui Tarkovski din 1972) despre somn. Este o reluare a vorbelor lui Don Quijote, care lăuda somnul pentru felul în care îi uniformizează pe oameni (în somn nu mai există diferențe de natură socială, politică, sexuală, culturală etc.), adăugând că are, totuși, un cusur: prea seamănă cu moartea.
Liiceanu scrie despre însemnările unui celebru insomniac al veacului 20 - Emil Cioran. Scepticul de serviciu al Occidentului nota în jurnal că poetul tradiționalist (și mistic și ardelean) Ioan Alexandru îi lăsase o profundă impresie. După scurtă vreme însă, Cioran publică un volum de eseuri existențialiste care aveau să-l scandalizeze pe Ioan Alexandru. „E normal, Alexandru e un poet religios.” - nota Cioran. Peste câteva zile avea să revină. Indignarea poetului ardelean avea să-l obsedeze. Mai ales că nu era o simplă indignare, ci o „îndrăzneală” pe care n-o putea trece ușor cu vederea: aceea de a-i mărturisi că, întristat de incertitudinile și scepticismul confratelui său de la Paris, îl va pomeni în rugăciune. Se va ruga, cum ar veni, pentru el, pentru „luminarea” lui. „Cum îndrăznește?!” - scria Cioran, pe culmile indignării. Ca să pretinzi că te rogi pentru un sceptic, pentru un necredincios, trebuie să te consideri mai bun, mai aproape de adevăr. „El nu are niciun adevăr, are, poate, doar speranță!” - îi răspundea Cioran în paginile Jurnalului său. „Dar el nu înțelege că sunt damnat!...” - se lamenta scepticul de la Rășinari. Nu-i înțelegea, vasăzică, „predestinarea”. Cum am spune: Cioran era un natural born non-believer. În continuare, Gabriel Liiceanu relatează pe scurt cele două întâlniri (și ele, de foarte scurtă durată) cu poetul Ioan Alexandru. Întâia oară avea să-l șocheze atunci când s-a apucat să-i arate inscripția lăsată de unghiile lui Kant în piatra zidului din piața centrală a orașului unde trăia filosoful german. „Uite așa se ținea cu unghiile de zid ca să nu se lase condus în biserică de concitadini!” A doua oară Gabriel Liiceanu avea să-l întâlnească pe Ioan Alexandru în București, însă zelotismul acestuia l-a făcut să părăsească în grabă încăperea unde misticul poet se manifesta mult prea teatral. „Evlavia în exces îngheață” - nota, în încheiere Liiceanu.
Subscriu. Și Ioan Alexandru, și Adrian Păunescu aveau să cadă pradă instituționalizării. Au devenit, chiar dacă pe paliere diferite, produse de marketing, de propagandă. Gândirea eclezială - atunci când nu e subordonată militantismului - presupune cumpătare, nu infatuare. Atâta doar că există pericolul de a o transforma în filosofare sterilă, in vitro, atunci când o rupem de viața liturgică a Bisericii...