duminică, 14 ianuarie 2018

În căutarea familiei pierdute

Marița lui Cristi Iftime, la fel ca alte filme românești din ultimii (aproape) 20 de ani - de Lucian Pintilie, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude, Corneliu Porumboiu, Adrian Sitaru ș.a. - nu are nimic în comun cu „mizerabilismul” unor filme românești din anii 90. De aceea cred că este o dovadă de mare nesocotință (chiar și din partea unui preot cu veleități de mim, sau mai ales din partea lui) să spui că întreg filmul românesc post 1990 se reduce la ceea ce vedem în Dragoste și apă caldă (un titlu de film azi uitat). Adică mizerabilism și amatorism.
Ceea ce surprinde și emoționează în Marița este cumințenia (ce vine din filmele lui Porumboiu, al cărui asistent a fost Iftime) cu care privește o familie adunată la aceeași masă, într-o pensiune de munte, în preajma sărbătorilor de iarnă. Familia însă e destrămată: pe tatăl focos „l-o divorțat” nevasta la o vârstă când oamenii se mai astâmpără. Unul dintre fii l-a „smuls” din noul său cămin alături de o doctoriță care „știe a-l îngriji bine”, astfel că - pentru o seară - familia este reunită. Nu făloșenia (și umorul) cu care tatăl iubeț își etalează aventurile contează aici. Semn de mirare e altceva: felul în care, încălziți de o cană cu vin fiert și una de palincă, tatăl și fiii nu se iau la harță, ci petrec de parcă niciun divorț nu i-ar fi despărțit. (Mama se duce mai devreme la culcare, însă fără să-i facă fostului ei bărbat niciun reproș.)  Nota bene: tatăl își părăsise familia cu ani buni în urmă, fără să mai dea niciun semn de viață. Și totuși: nicio scenă de mahalagism, necum de mizerabilism. Fiii, toți, par să fi fost crescuți de mamă în duhul cinstirii tatălui, oricât de netrebnic s-ar fi purtat. Și, ca minunarea să fie deplină, a doua zi dis-de-dimineață, când - mahmuri - fiecare pleacă la ale sale, femeia dă să-și urmeze, o clipă, bărbatul. Unul din fii (din off) îi spune: „Mamă, păi ce faci?” Abia atunci femeia se dezmeticește și se îndreaptă spre mașina unuia dintre băieți. Tatăl pleacă înapoi la „doctorița” lui. Cu „Marița” - o Dacie 1300 de prin anii 70-80 (mașina familiei lor de dinainte de divorț) pe care-o îngrijește și-o iubește așa cum n-a știut face cu fosta nevastă care „l-o divorțat”. Se despart, însă nu înainte de a-și lua, fiecare, rămas bun.
Apropo de Ziua Culturii Naționale. Națiunea e în continuare turmentată de televiziune, de blockbusters made in USA, de telenovele și alte cele. Iar dacă se oprește la câte un film românesc, alege ce-i vine la-ndemână: comedioare, comisari, haiduci, buletine de bucurești, liceeni, păcălici, voievozi. Noul Cinema Românesc, deși a pus România pe harta cinematografiei mondiale (cum altădată s-a întâmplat cu Neorealismul italian, cu Noul Val Francez, cu Free Cinema în filmul britanic etc.) mai poate să aștepte. Mult și bine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.