vineri, 12 ianuarie 2018

Plăceri (foarte) vinovate

Există plăceri vinovate și există plăceri foarte vinovate. Dintre acestea din urmă se numără și seria Brigada Diverse, la care m-am întors când am zărit, deunăzi, cele trei episoade „la pachet” și „remasterizate” pe un dublu DVD. Fiind filme nerecomandate celor peste (să zicem) 12 ani, m-am gândit că acum e vremea să i le arăt lui Ioan. Care cunoscând câteva secvențe burlești din filmul antologic, Expresul de Buftea (o producție de montaj cu  „cele mai bune momente de comedie românească” de până la 1979), s-a distrat de cabotinajul celor trei actori principali (Dem Rădulescu, Puiu Călinescu, Jean Constantin). Eu însă nu mă pot gândi la BD-uri fără să le situez în epocă. Ori, la începutul anilor 60-70-80, în România aveau să apară (ori să fie interzise) o serie de alte câteva filme rămase până acum cvasi-necunoscute. Cine știe de Țărmul nu are sfârșit (film de Mircea Săucan din 1961, niciodată difuzat), de 100 lei (varianta de autor, nedifuzată până în 1990, care a provocat un imens scandal, iar regizorul - același Mircea Săucan - avea să fie trimis, literalmente, la balamuc), de variantele inițiale ale lui Filip cel bun de Dan Pița sau Dincolo de nisipuri de Radu Gabrea? Alte filme de excepție, difuzate cu parcimonie ori cu totul interzise înainte de 1990, și-au aflat, cu timpul, recunoașterea binemeritată: Reconstituirea și De ce trag clopotele, Mitică de Lucian Pintilie, Faleze de nisip de Dan Pița, Nunta de piatră și Duhul aurului de Mircea Veroiu și Dan Pița.
Cel ce a regizat aceste megahit-uri locale, Mircea Drăgan, a fost unul din „oamenii de bine” care s-au priceput de minune (și cu o energie demnă de cauze mai bune) să-l înlăture din cinematografia românească pe Mircea Săucan. Pe de altă parte, când știi ce soartă a avut Reconstituirea (film retras la câteva săptămâni de la premieră tot la „autosesizarea” unor „oameni de bine”), operă-unicat care dezvăluia față necosmetizată a „îndrumătorilor” neamului spre „noile piscuri” ale societății așa-zis fără clase (procurori, politruci, milițieni și alții asemenea), parcă nu te mai poți bucura din toată inima de acele câteva gag-uri (chinuite) ale interpreților principali. Dar ceva tot mi-a plăcut. Camera lui Nicolae Mărgineanu, care te ajută să descoperi Bucureștiul, așa cum era el în 1970. Și câteva străzi din Constanța. Și încă ceva: BD-urile, așa cum sunt ele de generoase în imagini și situații kitsch, par capodopere față de producțiile „de divertisment” apărute după 1990. (Că doar cu ele se cade să le comparăm, iar nu cu cinema-ul românesc de autor).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.