miercuri, 21 martie 2018

Înghițitorul de săbii

A trebuit să găsesc - în librăria „La două bufnițe”, la colțul de anticariat - volumul de schițe realist-socialiste Uzina vie de Alexandru Sahia (ediția din 1964), ca să mă învrednicesc să văd - în sfârșit - filmul lui Alexa Visarion din 1982, Înghițitorul de săbii. Astfel, am citit în mai puțin de zece minute povestirea Moartea înghițitorului de săbii (parte din sursa literară din care se inspiră Visarion), le-am citit-o și copiilor și apoi am vizionat en famille filmul.
Ceva mi se părea că lipsește din tot ce mai văzusem de acest regizor - Înainte de tăcere (după nuvela În vreme de război de I. L. Caragiale), Năpasta (după același I.L.C.), Punct și de la capăt și, mai ales, Vinovatul (după Ion Băieșu). Ceva îmi pare că lipsește și din Înghițitorul de săbii pentru a-l socoti un film solid în cinematografia românească (așa cum erau, la începutul anilor 80, Proba de microfon, Duios Anastasia trecea, O lacrimă de fată, Vânătoarea de vulpi, Croaziera, De ce trag clopotele, Mitică? Secvențe, Concurs, Semnul șarpelui, Baloane de curcubeu, Sfârșitul nopții, La capătul liniei ș.a.), însă - dincolo de coloana sonoră (muzică originală de Mircea Florian, interpretată de ansamblul „Hyperion”, condus de Aurelian Octav Popa) și de atmosfera de moină creată prin imagine (Vivi Drăgan Vasile) - un bun câștigat este, cred, ecoul din Reconstituirea lui Lucian Pintilie. Nu doar prin prezența lui George Constantin în rolul acelui colonel înfrățit cu procurorul celui mai bun film românesc al tuturor timpurilor - cum a fost decretat Reconstituirea - pe care tot el l-a jucat. Secvența finală din Înghițitorul de săbii aduce tare mult cu dezlănțuirea spiritului gregar al mulțimii de la sfârșitul Reconstituirii. Scena, preluată din povestirea lui Al. Sahia, are profunzimi de apolog și trimite la jertfa de pe cruce a Mântuitorului. Scamatorul întors din occident (unde fusese adulat până când, „fărâmat” și „îmbolnăvit”, revine în țară „singur, bătrân și sărac”) - Mircea Albulescu face una din cele mai bune creații ale sale în cinema, alături de rolurile din Dincolo de nisipuri, Actorul și sălbaticii, Cursa, Dincolo de pod, La capătul liniei - își asumă condiția până la capăt. Se dăruie celor cărora le slujește. Asemenea acrobatului (Ștefan Iordache), recrutului pacifist (Dinu Manolache) sau eroului orb (Victor Rebengiuc). Personajul Leopoldinei Bălănuță e un fel de Maică Precistă care - asemenea Miresei „suprarealiste” (Jessica Lange) din All That Jazz - vestește o „nuntă în cer”. Da, numai că la Bob Fosse „realul” și „fantasticul” formează un tot unitar, sunt două fețe ale aceleiași monede. Acolo, elementele de „fantastic” sunt incorporate cu know how în structura narațiunii „realiste”.
Mircea Albulescu & Leopoldina Bălănuță
Una peste alta, din Înghițitorul de săbii am rămas cu scena antologică a petrecerii cazone (inspirată dintr-o scriere de Gheorghe Brăescu, Vine domnul general). N-aș spune că e un împlinit film „de autor”, dar, cu siguranță, trăiește prin câteva secvențe memorabile. Unul din puținele filme românești în care (la fel ca-n O vară de neuitat, realizat peste vreo 12 ani) spiritul cazon, lozincard și oportunist, devine personaj cu drepturi egale în arcada filmului. De altfel, la premieră, Visarion a și fost criticat pentru că a „ridiculizat” armia română...
Înghițitorul de săbii (detaliu poster)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.