Buzunarul cu pâinea noastră cea spre ființă

De dimineață am terminat de citit lui Theodor din Moby Dick (varianta în engleză, prescurtată) și mi-am amintit de balenele din Stigmatul Casandrei de Cinghiz Aitmatov a căror sinucidere în masă e o reacție la tot ce se întâmplă pe pământ. Mai exact, la dezumanizare. Seara, alături de vreo 40 de spectatori, în sala Studio a TMT, descopăr o piesă de Matei Vișniec pe aceeași temă (și în imediata vecinătate a lui Beckett, cel din Așteptându-l pe Godot): Buzunarul cu pâine. Doi bărbați nu se pot hotărî să salveze un câine pe care îl cred căzut într-o fântână (și căruia îi aruncă, dintr-un buzunar, bucățele de pâine). „Dacă s-a sinucis?” - întreabă unul din ei. „Animalele nu se sinucid!” - îi răspunde celălalt. „Ba da, balenele se sinucid!” (Iar balene!)
Câteva lucruri desprind din această meditație tragi-comică montată de Kiss Attila și Molnos Andras Csaba - actori din trupa TMT și interpreții piesei. Mai întâi și mai la urmă, că - fără să observăm ori fără să ne pese - bun este Dumnezeu, cel ce-și revarsă asupra noastră, din cer, de undeva, mana - aici sub formă de pâine. Noi însă nu băgăm de seamă și ne purtăm asemenea câinelui care - în absența puterii de a-și recunoaște Stăpânul - poate să moară (și chiar moare) cu mâncarea (mana) alături. Pentru că nu înțelegem că doar atunci pâinea primită este spre ființă: când știm că e un dar. La finalul acestei tragi-comedii absurde (scenografia, minimalistă: Albert Alpar), peste cei doi bărbați cade din cer - în acordurile apoteotice ale muzicii electronice scrise de Cari Tibor - pâine. Pâine ca o mană. Absurd, cum ar veni, este nu cel ce aduce prinos de recunoștință Celui care îi dă viață, ci tocmai cel care primește cu indiferență viața ce-i este oferită în dar. Absurdă nu este înțelepciunea vieții (frica de Stăpânul care - minunea minunilor - ne iubește), ci ramolirea memoriei, nerecunoștința. Între aceste lucruri de început și de sfârșit, vorbe, vorbe, vorbe. Și nicio faptă. Teoretizări aride, suspiciuni, și filosofări din puțul gândirii despre alienare, despre animalele (cândva) domestice care nu mai vor să stea în preajma omului. Și totuși, mana cerească (pâinea cea de toate zilele) cade și peste omenirea alienată, care nu-și mai știe rostul pe pământ. Buzunarul cu pâine este, de fapt, cerul. Iar omul e om în măsura în care înțelege și trăiește acest adevăr.

Buzunarul cu pâine (TMT, 2018)

Ca o mană cerească sunt și spectacolele văzute în ultimii doi ani la TMT: Opera cerșetorilor, Pace în Itaca, Incendii, Sonetul 66, Wiener Walzer, Ultima mutare, Dancer in the Dark, Rabenthal, Exit, Crăiasa zăpezii. Care este motorul (combustibilul) nevăzut al acestui „stat în stat”? - mă întreabă câțiva amici care abia acum îl descoperă. Nu știu ce să le răspund. Poate - îmi spun - o cuvenită înțelegere a sursei care îl hrănește. Poate că - toți și fiecare în parte - știu cum să-și folosească spre zidire, iar nu spre surpare, talantul primit în dar. Poate un fel aparte de a înțelege - fără să trișeze - respectul de sine, respectul față de meserie și respectul față de spectatori. Un lucru e sigur: actorii de aici trăiesc și se dăruiesc scenei asemenea personajelor din Ultima mutare: fără niciun fel de rest, până la capăt.

P.S. A doua zi după vizionarea Buzunarului cu pâine (la premieră), găsesc în rânduiala Bisericii, la pericopa evanghelică a zilei de după praznicul Slăbănogului de la Vitezda, acest text (Ioan 6. 55-58): „Că trupul Meu adevărat este mâncare, și sângele Meu adevărat este băutură. Cela ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, întru Mine petrece și Eu întru el. Precum M-au trimis pre Mine Tatăl cel viu, și Eu viez prin Tatăl; și cela ce Mă mănâncă pre Mine, și acela va fi viu prin Mine. Aceasta este pâinea care din cer s-a pogorât, nu precum au mâncat mana mărinții voștri, și au murit; cela ce va mânca pâinea aceasta, va fi viu în veac.”