Știință și conștiință

Stlaker (Andrei Tarkovski, 1979)

A doua întâlnire cu academicianul Basarab Nicolescu a fost prefațată de naiul lui Theodor. Cântecul de leagăn și Hora ca la caval (învățate de la prof. Mădălin Luca) au deschis expoziția din holul Muzeului de Artă, unde un grup de studenți cu dascălii lor arhitecți (Diana Belci, Eugen Vaida) au prezentat stadiul la care au ajuns cu restaurarea casei părintești din satul Topârcea a Părintelui Teofil Părăian. Apoi lumea s-a mutat în sala barocă, unde Theodor (îndrumat de prof. Aida Marc) a cântat la pian partea a doua și a treia din Sonata lunii de Beethoven. Academicianul Basarab Nicolescu a punctat, și de data aceasta, foarte bine: cuvântul evoluție ar trebui să fie inclus în miezul oricărui dicționar. (Însă, nota bene, evoluție, nu progres, care e un construct ideologic.) Părintele Mihail, în numele Bisericii Ortodoxe, și-a exprimat  rezervele față de noțiunea de evoluție, față de teoria lui Darwin (pentru multe voci ortodoxiste, o blasfemie). Poziția d-lui Nicolescu mi se pare pe cât de directă, pe atât de necesară: „Nu există un punct de vedere ortodox. Unul, mereu același, monolitic. Pentru că există destui ortodocși în occident (și nu numai)  - „nu dau nume, pentru că e posibil să nu-i curtați, pe aici” - care gândesc și se exprimă altfel. Și încă ceva: „Când spui că Dumnezeu a spus așa și pe dincolo, nu cumva tu spui asta?” Cum ar veni: Dumnezeu e un vehicul (sau un paravan) pentru propria ta ideologie. Ori dl. Nicolescu îl evocă mereu pe Pr. Teofil, Părintele Bucuriei, care chiar era o prezență, o lumină vie, nicidecum o lozincă. Mă gândesc, apoi, câți din contestatarii lui Darwin l-au citit pe Darwin. Și mă mai gândesc la Olivier Clement, teologul ortodox citat (și prețuit) de dl. Nicolescu: „Reacția cea mai firească față de blasfem este îmbunătățirea vieții liturgice personale”. Pentru că, spunea cu o seară înainte distinsul academician, oamenii nu vor fi judecați la grămadă, „în societate”, ci personal. (Dumnealui spunea: „individual”.) Da, numai că asta e cel mai greu de purtat: judecata personală. Ține de libertatea cu care - ca oameni - am fost înzestrați. Dostoievski, Albert Camus: omul e condamnat la libertate, dar poate oare suporta această povară (sau - vezi Stalker - acest dar)? Cinghiz Aitmatov: „Din nenorocire, puțini vor să înțeleagă că toate necazurile se trag din faptul că noi, oamenii, ființe raționale, nu facem decât să ne fofilăm, doar-doar vom scăpa de răspundere, oricare ar fi prețul plătit și în ciuda a câte se întâmplă. Pentru viața mutilată în permanență găsim o mulțime de justificări, fără să deosebim răul de bine și fără să ne fie câtuși de puțin frică, doar ca să ieșim basma curată. Nu există pe pământ un alt purtător al răului decât noi înșine, oamenii. Și totuși, fiecare vede sursa răului în celălalt, în afara sa, în afara grupului său, a castei, a națiunii, a statului și mai departe, a rasei, a religiei, a ideologiei. ”

Acad. Basarab Nicolescu

Ascultându-l pe Basarab Nicolescu mi-am amintit de futurologul din Stigmatul Casandrei (de care rădeau prietenii săi apropiați, pentru că „e credincios și în somn”) același Cinghiz Aitmatov: „Omul n-a fost creat de la început să fie integru și moral, urmărind constant idealul etic, binele. În niciun caz n-a fost vorba de așa ceva. Pentru asta el trebuie să se străduiască neobosit, să-și întărească sufletul punându-l la încercare de fiecare dată, cu fiecare nouă naștere, s-o ia de la capăt ca să ajungă la idealul cu neputință de atins. Totul în om trebuie orientat spre acest lucru. Numai atunci e om.” Iar profețiile sale mai degrabă sumbre despre viitorul omenirii mi-au amintit de cugetarea amară a personajului din Stigmatul Casandrei: „Oricâte realizări științifice și tehnice am avut, am rămas și, din păcate, rămânem pentru totdeauna aceleași fiare care-și devorează semenii. Totul duce la ruină și, cu cât se merge mai departe, cu atât e mai cumplit, cu cât suntem mai puternici din punct de vedere tehnologic, cu atât mai înșelătoare sunt rătăcirile noastre, chinul nostru și abuzurile noastre.” Este o variațiune pe aceeași temă a sfâșierilor din Solaris și Stalker: între știință și conștiință se cască o prăpastie tot mai mare, de netrecut. Iată ideea centrală cu care am rămas de la cele două conferințe „Viața între rațiune și credință”: răspundem, ca oameni (încă o dată: personal, nu colectiv), pentru armonia vieții și pentru desăvârșirea ei. Inclusiv pentru gândurile și faptele noastre. (Părintele Tadeu: Cum îți sunt gândurile, așa îți este viața.) Ce mai presupune armonia? Să-ți înfrângi spiritul desfrânat, să te lupți cu el. Este asceza oferită în dar omenirii deopotrivă de futurologul și de „călugărul” din Stigmatul Casandrei. Și, convertind în muzică această dezbatere de idei despre „transumanism”, despre - vezi replicanții din Blade Runner - roboții care sunt tot mai asemănători omului (și invers: despre oameni tot mai robotizați), Theodor a încheiat ediția a noua a conferințelor în memoria Pr. Teofil (moderată de Claudiu Mesaroș, organizată de Emanuela Ciocan) interpretând la pian piesa lui Vangelis, „Memories of Green”,  din ... Blade Runner.