Evanghelia transumanistă și evlavia populară

Seria de conferințe, pe teme culturale, în memoria Pr. Teofil Părăian (✝ 2009) a ajuns - în Timișoara - la ediția a noua. Anul acesta, conferința inaugurală (moderată de conf. univ. dr. Claudiu Mesaroș) a avut ca temă „Informația naturală, informația spirituală și terțul ascuns”. Invitat: academicianul Basarab Nicolescu. Nu s-au depănat amintiri, nu s-au ținut cuvântări didacticist-moralizatoare, nu s-a vorbit în duhul „evlaviei populare”, astfel că publicul nu a fost prea numeros în amfiteatrul Facultății de Medicină. La urmă, unii teologi și preoți i-au adresat vorbitorului niște întrebări cam „pe lângă”. În câteva rânduri, Basarab Nicolescu a trebuit să scurteze logoreea celor care - sfătos și savant - se pregăteau să încropească o mini-conferință: „Întrebarea, vă rog. Știu despre ce am vorbit.” Unii, prin întrebările lor, lăsau să se înțeleagă că mintea le-a stat în cu totul altă parte, vreme de 50 de minute, dacă - suav, candid - cereau lămuriri despre lucruri explicate clar și coerent în timpul conferinței.

Solaris

Despre ce a vorbit Basarab Nicolescu? Despre necesitatea unei colaborări între știință și religie în numele dimensiunii paradoxale (armonia contrariilor) a existenței omenești. Despre „evanghelia transumanistă”, „singularitatea tehnologică” (generată de „construirea autonomă a unor mașini mai inteligente și mai puternice decât ele însele”) și „superinteligența” sau „explozia de inteligență” care tinde să-i întreacă pe toți oamenii de azi în materie de control și înțelegere. Dincolo de această „singularitate esențială în istoria rasei umane”, existența umană, „așa cum o cunoaștem, nu va mai putea continua”. Astfel, „nu va mai exista distincție post-singularitate între om și mașină”. Cât privește transumanismul, el „va transforma tot mai mult ființa în mașină, iar mașina va deveni tot mai umană”. În epoca „terorismului fundamentalist” (Steinhardt), transumanilor (Steinhardt: „purtătorilor de revolver”) li se vor adăuga, într-un viitor nu foarte îndepărtat, „vechii umani” (Steinhardt: „iobagii”). Care, inevitabil, „vor fi servitorii transumanilor”. Unde anume se află în gestație noul „antihrist” al „evangheliei transumaniste”, un „Dumnezeu-proteză” (anticipat de Freud, încă din 1930)? Fiind „invizibil”, „complet necunoscut, pentru că nimeni nu-i va putea vedea chipul” și „răspândit în toate rețelele informatice”, el se plămădește în chiar „pântecul electronic al pământului”. Și încă ceva: acest Satana „va fi indestructibil, căci ființele umane vor fi incapabile să-i pătrundă algoritmii. Doar distrugerea completă a Pământului îl va putea distruge.”

Călăuza

Fragmente din informația pregătită de Basarab Nicolescu se regăsesc în literatura și filmul ce problematizează relația dintre știință și conștiință, rolul responsabilității individuale, efectele hipertehnologizării și mecanicizării vieții omului. De la Metropolis, Fahrenheit 451, Blade Runner și Arrival până la Solaris și Călăuza, trecând prin O zi mai lungă decât veacul și Stigmatul Casandrei de Cinghiz Aitmatov. Ele și încă multe altele invită spectatorii / cititorii să reflecteze la aceste teme, să-și revizuiască opțiunile și modul de așezare în modernitate. Reacțiile (și întrebările) unora din sală vizau mai degrabă politica struțului și o atitudine ortodoxist-triumfalistă de factură ideologică: așa ceva (o realitate atât de îngrozitoare, de întunecată) nu există și nu va ajunge până la noi. Și, chiar dacă ar exista, noi știm cine e lumina, calea și viața. (Oricum, tot e bine: nu l-au întrebat pe vorbitor - direct, fără ocolișuri - dacă a semnat petiția CpF.) Basarab Nicolescu însă invită la exersarea (și cultivarea) lucidității și recomandă o carte în curs de apariție și în România: Transumanismul decriptat - Metamorfoza vasului lui Tezeu (autor: Preot Jean Boboc, din Franța). O doamnă care a încheiat sesiunea Q & A, se întreba, oarecum retoric, de ce oamenii de știință au două fețe. De ce descoperirile științifice sunt, și ele, cu două fețe. „Dar totul în viață e cu două fețe!” - a răspuns vorbitorul. Contează, cum ar veni, cine și - mai ales - cum citește. Și, nu mai puțin, cum deslușește prezența crucială (și „supra-firească”) a „terțului ascuns”.