A fost odată Mircea Veroiu

Mai întâi a fost propunerea lui Ioan Pavel Azap de a scrie o carte despre Mircea Veroiu (1941 - 1997) pentru Editura Noi Media Print, în colecția dedicată cineaștilor români. L-am luat în serios și, nu peste multă vreme, editorul Emil Stanciu mi-a dat undă verde. Proiectul a fost salutat și de către dascălul Titus Vîjeu, care a acceptat să scrie prefața volumului. Prietenul meu de o viață, Dan Voinea, a dorit și el să prelucreze unele poze pe care Irina Spirescu, cea care a realizat grafica pe calculator, le-a așezat în pagină. Iar Iosif Demian, Dinu Lazăr, Lucian Pârvulescu, Radu Corciova, Gabriel Kossuth, Nicolae Mărgineanu, Gabriela Iacob ș.a. m-au ajutat cu câteva fotografii din filmele lui Veroiu sau de pe platouri. Amicul Paul Slayer Grigoriu a realizat versiunea în franceză a textului prescurtat. Mihai Fulger m-a ajutat să văd Mânia - filmul lui Veroiu cel mai puțin împlinit, din cele terminate înainte de 1990. Le mulțumesc tuturor.
Să scrii despre Mircea Veroiu e, totuși, altceva decât să vorbești despre el. Desigur, dacă i-ai văzut filmele și chiar știi despre ce vorbești. Ușor nu e, mai ales că filmografia sa nu e una unitară valoric și, la fel ca în cazul lui Lucian Pintilie, Dan Pița, Mircea Daneliuc sau Nicolae Mărgineanu, aparține și (sau mai ales) unui timp istoric ale cărui coordonate ideologice, politice, culturale etc. nu prea seamănă cu ceea ce trăim, în România, după 1990. (Alexandru Tatos e o excepție - a trecut la cele veșnice în 1990.) Am apelat și la o serie de comentarii, cronici, note, mărturii etc. (ale unor critici de film sau colaboratori apropiați: Ecaterina Oproiu, Valerian Sava, George Littera, Eva Sîrbu, Roxana Pană, Alice Mănoiu, Mircea Alexandrescu, Cristina Corciovescu, Eugenia Vodă, Tudor Caranfil, Bujor Râpeanu, Constantin Pivnicieru, Dan Pița, Nicolae Mărgineanu, Iosif Demian, Ion Brad, Hortensia Georgescu, Nicolae Drăgan, Adrian Enescu, Leopoldina Bălănuță, Rodica Tapalagă, Claudiu Bleonț, Marcel Iureș, Mariana Buruiană, Călin Ghibu, Bogdan Burileanu ș.a.) apărute înainte și după 1990. Rezultatul: un portret subiectiv al unui regizor-poet înzestrat cu o sensibilitate audio-vizuală ieșită din comun, o călătorie prin lumea filmelor sale, de la proiectul colectiv Apa ca un bivol negru până la Femeia în roșu - trecând prin momentele de vârf: Fefeleaga, Mârza, Dincolo de pod, Semnul șarpelui, Să mori rănit din dragoste de viață, Adela.
Evocarea regizorilor români nealiniați cinema-ului realist-observațional de tip ciné-verité este, cred, necesară și chiar dorită de cei ce știu că filmul românesc ante-1990 nu se reduce doar la Reconstituirea, O lacrimă de fată, Croaziera, Secvențe, Moromeții și altele asemenea. Încercările unora ca Liviu Ciulei, Victor Iliu, Iulian Mihu, Manole Marcus, Mircea Săucan, Dan Pița sau Mircea Veroiu, insensibili la "farmecului feroce al realului", oferă nu puține momente, secvențe și, uneori, filme întregi în care inefabilul, visul, imaginarul, amintirea (sau iluzia) sunt plămădite cu mijloace specifice filmului, la fel cum se întâmpla și se întâmplă încă în lumea mare - de la Méliès până la - știu și eu? - Jim Jarmush, trecând prin experiementele lui Orson Welles, Dreyer, Mizoguchi, Ray, Kurosawa, Paradjanov, Fellini, Bunuel, Menzel, Forman, Zanussi ori Tarkovski. Și încă mulți alții. Iluzia lipsei de iluzii este, până la urmă, una din micile ironii ale vieții de cineast. Sau de cinefil.