Lucian și Gibarian

Gibarian este savantul din Solaris pe care Kris nu-l mai prinde în viață (pentru că s-a sinucis) când ajunge pe planeta ca un „imens ocean gânditor”. Îi lasă acestuia un mesaj video spunându-i că îi pare atât de rău că a ajuns prea târziu. „Nu e nebunie, Kris. E mai de grabă o problemă de ... conștiință.” Dar, spre mirarea cinicului și pragmaticului Sartorius, Gibarian vrea să fie îngropat în pământul planetei care i-a dat viață, în loc să fie incinerat și aruncat în spațiu. „De ce să vrei să fii îngropat în pământ? Doar ca să ajungi hrană pentru viermi?” - se întreabă, intrigat, Gibarian...

Solaris

M-am gândit la acest episod din filmul lui Tarkovski când am aflat despre, cum se spune, adormirea întru Domnul a cineastului Lucian Pintilie. Îngrijit în ultimii ani de Marie France Ionesco, regizorul român a avut parte de o îngropăciune după rânduiala Bisericii. El, care - în teatru și film - dăduse o remarcabilă operă în care, așa cum observa Pr. Ioan Florin Florescu în articolul său La moartea unui profet, Biserica este absentă. Absentă dar ... terminus paradis. Cum însuși Pintilie mărturisește, în materialul bonus din ultimul DVD apărut în box-ul Pintilie Cineast, referindu-se la filmul său din 1998, Terminus paradis.

Într-o vreme a tuturor posibilităților ultraliberale, când legea o face acel Pointed Man din The Point (Oblio), care arată spre toate direcțiile, intelectualul și artistul Lucian Pintilie - spre deosebire de apropiații săi Liviu Ciulei și Clody Berthola - are parte de cumințenia „conservatoare” a slujbei de îngropăciune oficiată de un preot ortodox care îl conduce pe ultimul drum și rostește cele cuvenite înainte ca trupul să-i fie înghițit de pământ. Miracolul, cum ar veni, nu țin defel de hocus-pocus, de paranormal, ci - așa cum le spune preotul celor doi sceptici din mediu-metrajul lui Radu Jude, O umbră de nor - de îmbisericirea minții, de cultivarea conștiinței ecleziale. Până în pânzele albe.

Lucian Pintilie (1933 - 2018)